Așa arăta luni seara (7 octombrie 2024) cerul de deasupra Someșului, cu 10 minute înainte de a intra la Janovics, cea mai recentă premieră de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj: o oglindă aproape perfectă în care nu mai știi unde se termină norii și unde începe apa. Cam așa a fost și înăuntru, în teatru: camera de filmat a jucat rolul oglinzii prin care, tu, spectator, te vedeai uneori pe scenă. Și prin care, român fiind, poate că erai invitat să privești pentru 3 ore istoria prin ochii unui maghiar.
"Lăsați orice înflăcărare patriotică sau superioritate naționalistă, voi, spectatori români care intrați!" ar fi prins bine ca îndemn / avertizare pentru o parte din publicul de limbă română. Mai cu seamă pentru cei cărora li s-a părut prea mult să se bată și la teatru monedă pe ideea că, spus brut, ungurilor li s-a luat Ardealul. Și care la pauză au plecat din sală.
Nu mă așteptam la un spectacol așa de puternic, la care te gîndești multă vreme după ce s-a terminat. Știam cine a fost Janovics Jenő, mai ales despre rolul său în cinematografie și că, indirect, lui îi datorăm Casablanca lui Michael Curtiz (da, Kertész, pentru exactitate). Cît despre rolul lui în teatru, nu i-l pune nimeni la îndoială. A fost primul care a inovat prin utilizarea proiecțiilor filmate atunci cînd a regizat textul lui Madách, Tragedia omului. Poate că e pompos spus că și-a pus viața în slujba artei și a teatrului, dar practic vorbind cam asta a făcut, dacă ne gîndim că și-a folosit averea în scopuri artistice. Nu era ardelean, dar ca să-și asume destinul maghiar s-a declarat ardelean (într-o scrisoare din 1933 către Asociația teatrală). Se spun toate astea în spectacolul de la Teatrul Maghiar din Cluj. E drept că, bunăoară, nu ni se spune că a pus în scenă și texte de-ale lui Blaga.
În schimb, elementul care îl poate zgîndări și deranja pe spectatorul român verde este că momentul istoric 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu România este numită "ocupația română". Nu neg faptul că poate fi deranjant. Nu e ușor de înghițit. Însă mi se pare mult mai util să chestionezi istoria decît să o iei de-a gata. Mai exact să încerci să accepți convenția oglinzii. Minoritarul e, peste tot în lumea asta, precum copilul care plînge fiindcă știe că altfel nu capătă mîncare. În spectacolul despre Janovics Jenő, momentul istoric 1918 (și ce-a urmat după) e perceput ca o dramă de populația de limbă maghiară. Putem accepta asta? Tu, ca spectator român, ești capabil să treci pentru 3 ore de partea cealaltă și să te gîndești cum ai fi văzut lucrurile dacă făceai parte în 1918 din comunitatea maghiară din Cluj? Nu te durea dacă ai fi fost în pielea lui Janovics care a iubit teatrul și pe care nu l-au prea interesat aranjamentele politice, dar destinul l-a pus în situația de a-l juca în 1919 în vechiul sediu al teatrului pentru ultima dată pe Hamlet în limba lui maternă?
Înainte de a ridica piatra sau înainte de a te ridica să pleci cînd te deranjează ceva într-un act artistic, mi se pare util să te întrebi. Maniera în care spectacolul Janovics creează spațiu pentru întrebări este, teatral vorbind, așa de inteligentă că te obligă să îi recunoști valoarea, indiferent dacă ești sau nu deranjat de unele afirmații din text.
Poți pleca mulțumit la final că ai văzut un spectacol bine scris, bine construit, bine jucat. Restul ar fi trebuit să fie... aplauze. Dar nu au fost. Pentru că, nu-i așa?, în fața tragediilor și dramelor nu aplauzi. Mai degrabă verși o lacrimă.