Dragostea de mamă a fost dintotdeauna elogiată și tratată ca ceva firesc. Spectacolul Ochii mamei, în regia Taniei Drăghici de la Centrul de Teatru Educațional Replika și implicit cartea-fenomen pe care se bazează: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, construiesc o relație părinte-copil care nu corespunde neapărat normelor. Nu suntem obișnuiți cu imaginea unei mame "inutile" sau "neroade" și a copilului ei care o urăște din măduva oaselor și ar prefera să o vadă moartă. Meritul regizoral în acest spectacol constă în modul în care este livrat mesajul, e o poveste îngrozitor de sinceră și dureroasă, însă păstrează echilibrul dintre momentele de umor și scenele mai greu de digerat. Acest monolog continuu este trăit ca un film al agoniei și disperării, care se sfârșește (bineînțeles) cu acceptarea fatalității vieții.
Retrospectiva începe ex abrupto, iar dacă nu știi la ce să te aștepți de la spectacol e foarte probabil ca direcția narațiunii să pară neclară și să te confuzeze. Un tânăr adult arzând de dorința de a lovi oameni ne spune cât de oribil și umilitor este să ai ca mamă pe cineva ca maică-sa și noi aproape că îl credem. Taică-su a fugit cu o poloneză cu cercel în limbă. Mika e moartă. Aleksy are momente de criză și accese de furie, în general nu e un tip foarte simpatic. Modul în care Vlad Ionuț Popescu îl face pe protagonist pe cât se poate de uman e remarcabil. În unele momente Aleksy nu mai pare un băiat cu tendințe psihopatice și e chiar carismatic și agreabil. Momentele de vulnerabilitate, durerea și dorul sunt surprinse sublim. Deși spectacolul e un one man show, actorul se dedublează, e și părinte și copil, e muribund și veșnic tânăr în același timp, îmbracă haina torturii și o poartă pentru mama sa fictivă.
O vară dureros de lungă petrecută în compania mamei care își așteaptă moartea dezvăluie o serie de trăiri de care Aleksy nici nu știa că este în stare. Din deznădejde și neputința de a opri cancerul mamei, dezgustul față de viață și indiferența fiului se transformă în empatie și grijă.. În scena cvasi-goală, cu un pian și un scaun (cu rol de meta-personaj aș zice), urmărim metamorfoza unui adolescent "delicvent" într-un om capabil să asculte, să îngrijească și să iubească. Și care are grijă de mama sa cu o manie și o dedicare neprevăzută. Mama urâtă, patetică și proastă, nu mai e o povară. Cel mai urât dintre pământeni devine tot mai uman și mai valoros pentru Aleksy. Era necesară acea vară pentru a-i aduce mai aproape? Era necesar ca el să privească mai întâi moartea în față pentru a-și putea privi mama în ochi? Poate că mama lui Aleksy nu era mică și grasă, proastă și urâtă, ci doar mediocră. Poate că Aleksy nu era nebun, ci doar a crescut într-o familie dificilă. Și poate că ar fi putut avea o relație mai bună și dacă mama nu se îmbolnăvea.
Ochii mamei te invită să participi la chinul protagonistului, să îl compătimești, să îl detești, să ajungi să îl adori. E o experiență a nebuniei în pragul morții, o ironie la adresa vieții și o "ecranizare vie" a fortuna labilis.
Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr și Dan Moruzan, disponibile integral aici - Dinu Lazăr și aici - Dan Moruzan.