Evident, tot cu o producție "după...", adică o dramatizare după romanul Vara în care mama a avut ochi verzi scris de Tatiana Țibuleac. Scenariul Ochii mamei e alcătuit de Tania Drăghici și Vlad Ionuț Popescu și transpus în spectacol în regia Taniei Drăghici, proiect implementat la Centrul de Teatru Educațional REPLIKA din București. O inadecvare la titulatura festivalului întrucât este o adaptare. O altă inadecvare pentru că este doar un one man show. Doar un one man show? Dar ce show! Fără monotonie, fără pălăvrăgeală de dragul pălăvrăgelii și imens dinamism, imprimat de un singur actor! Numele lui trebuie reținut: Vlad Ionuț Popescu.
Un tânăr cam nătâng din zilele noastre, echipat ca atare, cu haine ce curg literalmente de pe el: Aleksy, fiul nerecunoscător al unei femei oarecare, modeste și gingașe, cam lipsită de personalitate, desigur. Nepăsător și cam zănatic, prins în grupul social al adolescenților furibunzi, influențat de colegi și de părerile acestora, Aleksy întruchipează tipologia unui rebel fără cauză și fără pauză, până la trezirea conștiinței de sine. E un negativist ce-și renegă familia, mama - văzută de cei din jur ca urâtă și proastă. La școală, în societate, toți o batjocoreau. Singurul element pozitiv admirat de el sunt "ochii ei verzi", o contradicție în fizionomia ei preponderent pocită, o greșeală a naturii care n-a fost deloc generoasă cu ea. Din toate atributele negative aruncate spre docilitatea și iubirea ei maternă, numai ochii verzi erau surprinzători de frumoși. Numai ei exercită asupra lui Aleksy o tulburătoare fascinație.
Simbolul ochilor e manevrat cu tact empatic de textieri. Ei sunt lumini misterioase, ferestre spre vis, scoici magice licărind straniu prin limpiditatea apei marine. Stângăciile ei sunt sancționate dur de fiul rebel, într-un limbaj murdar, ostentativ jignitor. De ziua ei nu-i cumpără niciun cadou, dar ea insistă să sufle amândoi deodată lumânările de pe tortul pregătit de ea. Fiul o disprețuiește vizibil, constant, fără ca ea să riposteze. Deși nu este prezentă pe scenă, îi simțim, în ricoșeu, blândețea maternă cu care îl învăluie pe crudul ei fiu. După cum simțim răceala tatălui care îi părăsește pe amândoi pentru o blondă. Când fiul e surprins că se masturbează în camera lui, mama îl scoate afară și îl atrage în câmpul cu floarea soarelui. Are loc apropierea dintre ei care îi va schimba lui Aleksy atitudinea. Când află că este bolnavă de cancer și are numai câteva luni de trăit, este cuprins de compasiune și duioșie și nu va înceta s-o îngrijească răbdător până la moarte.
Monologul e construit pe antiteza dintre atitudinea rebarbativă din prima parte și tandra afectivitate a fiului din partea a doua. Ochii mamei e o lecție de viață plină de învățăminte, o sensibilizare a spectatorului de orice vârstă, un recital actoricesc de excepție. Inadecvările de ordin teoretic semnalate la începutul acestor rânduri sunt alungate subit de tenacitatea și temeinicia interpretării lui Vlad Ionuț Popescu. El face tot, acoperă tot, stăpânește tot. E ajutat, totuși, firește, de Maria Constantin, (scenografie minimală), de Ramona Niculae (compoziție muzicală), de Iulia Lupașcu (coregrafie), de Darius Corneci (ilustrația muzicală), de Robert Găgeată (univers sonor) și de Radu Apostol (light design). Vlad Ionuț Popescu dă viață mai multor personaje, face vie comunicarea cu sala, cântă și se mișcă lejer pe mica scenă studio a teatrului timișorean. Pregătindu-se de moarte, situându-se fatalmente între viață și moarte, tragedia mamei sensibilizează psihicul fiului deznădăjduit, care își exteriorizează durerea purtând un scaun de pe un picior pe altul, până când îl abandonează și acesta cade cu zgomot frisonant pe podea. Momentul fatal se produce. Elocventă această secvență.
Actorul exercită atâta comprehensiune asupra textului, personajului, mesajului, încât convinge atât prin ton recalcitrant, cât și prin sensibilitatea dăruirii și dăinuirii sentimentului de iubire dincolo de moarte. Evidențierea acestui puternic sentiment de iubire dintre mamă și fiu mă duce cu gândul la romanul lui Romain Gary La promesse de l'aube, în traducere românească Prima dragoste, ultima dragoste. Da. Într-adevăr. Dragostea de mamă este prima și ultima dragoste.
Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr și Dan Moruzan, disponibile integral aici - Dinu Lazăr și aici - Dan Moruzan.