Păstrând emoția nordică specifică, regizorul se joacă cu cel puțin trei planuri distincte: schimbările climatice care pun în pericol viața pe Pământ, povestea de dragoste a două personaje care se află în permanență în momente diferite ale vieții și una dintre temele mele favorite de explorat în cadrul unui film - ce face omul în fața unui sfârșit care se apropie? Într-un mod ceva mai voalat, esența filmului For evigt / Eternal se regăsește în modul în care personajul masculin se raportează la o serie de lucruri imperative din jurul său, printre care se conturează și cel mai important - relația eșuată cu fiul lui.
Am spus la început că prima secvență construiește un posibil alt drum în raport cu ramificațiile ulterioare ale narațiunii, cu toate că la nivel metaforic are intenția de a modela relația dintre om și natură. Folosind mișcări de cameră puternice, prima secvență condensează anticiparea unui final abrupt, în care ființa are un caracter volatil în contopirea cu mediul înconjurător, construcție formală și narativă care se transformă pe parcursul derulării narative într-un șablon cu prea puțin piper. Pe măsură ce acțiunea progresează, atenția se mută pe relația a doi tineri cu viziuni diferite asupra lumii, relație definită într-o cheie insuficient explorată și pe alocuri aridă. Nu am cunoscut suficient de mult personajele, iar informațiile primite au alcătuit un profil unidimensional care m-a împiedicat (în cele ce urmează) să rezonez, empatizez sau orice altceva în raport cu ele (cu o foarte mică excepție la care ajung imediat).
Odată pătrunsă în etapa de maturitate a personajelor, nu am putut să nu mă gândesc la filmul La La Land (2016), unde două personaje construite similar se întâlnesc după mult timp în același tip de spațiu. Sigur, For evigt / Eternal se joacă cu alte convenții și are o miză diferită, însă modul în care relația celor doi este expusă pare să semene cu povești menite să stârnească cu orice preț o emoție puternică - iar acest efort se simte și e pus cu mâna. Modul în care este construit personajul masculin reușește să forțeze peretele clișeului relației și reprezintă excepția pe care am menționat-o anterior. Elias are o evoluție remarcabilă pe parcursul filmului și este unul dintre motivele pentru care mi se pare că ultima secvență din film a salvat întreaga percepție asupra lui.
Tot arsenalul de până acum, chiar dacă are urme de banalitate și predictibilitate, lasă o aromă plăcută în contextul întregului film, pentru că odată cu ultima parte se deschide poarta primei secvențe și magiile formale și scenaristice se reunesc poate chiar mai puternic, dată fiind tatonarea mediană. Încheierea filmului are o încărcătură aparte, pe care nu am reușit să o anticipez, cu un final deschis în care se regăsește în prim plan omul și memoria lui, într-o relație cum nu se poate mai intimă și vulnerabilă, revenind la artificiile formale din prima parte, uniformizând atât narațiunea, cât și traseul lui Elias ca personaj principal.
Filmul lui Ulaa Salim știe unde vrea să ajungă și reușește să-și atingă scopul, în pofida unor scurte rătăciri - aduce în discuție o serie de subiecte relevante fără să își propună să ofere soluții sau să arunce cu judecăți morale, mizând mai cu seamă să le expună cu voce tare într-un film care modelează fin realitatea prezentului.