Într-o primă parte, Elias este un tânăr care cunoaște dragostea. Iar aceasta i se oferă total, ca o cale de urmat în viață pentru împlinire, cu voie bună și frumusețe. De fapt, dragostea intră atât de plenar în viața sa, încât capătă nuanțe de vis, ca și cum totul ar fi prea frumos să fie adevărat. Doar că este real, atât de real încât se lovește rapid de o decizie atunci când fructul dragostei începe să capete concretețe, cu toate angajamentele care urmează.
Doar că Elias s-a afierosit unei misiuni sacre, precum cei din vechime se dedicau Domnului pentru o viață care ulterior a intrat în istorie. Elias trebuie să repare o rană a Pământului apărută în adâncuri, o fisură în scoarța terestră care amenință să schimbe nu doar fața planetei, dar să aneantizeze sau cel puțin să amenințe fundamental soarta umanității. Așa că Elias alege cariera de explorator oceanic, renunțând, monahal aproape, la tot ceea ce îi fusese oferit. În treacăt fie spus, expedițiile maritime sunt destul de bine redate, inclusiv prin crearea unor costume de scufundare decent concepute.
De aici începe o serie întreagă de oglindiri, de istorii contrafactuale care se țes împreună cu ceea ce eram siguri că este viața lui, dar nu este, încât, deși starea este plăcută, de visare și de meditație, ai totuși impresia că nu știi anume unde vrea să ajungă filmul. Nu are un mesaj clar, rezultat al unor alegeri asumate. Asta poate să ofere o alunecare plăcută prin timp și printre valori de viață, însă, într-un final, simți că sugestiile sunt prea vagi pentru a închega cu adevărat o poveste percutantă.
Alegerile pe care Elias le face nu sunt, așadar, doar rătăciri ale unui erou care încearcă să își afle calea și împlinirea, ci ipostaze ale alegerilor pe care fiecare dintre noi trebuie să le facem în cultura în care trăim. Opoziția carieră-familie, ideal-compromis sau chiar știință versus visare, se amestecă într-un carusel din care este destul de greu să ieși fără să fii afectat. De aceea, filmul amestecă pasaje onirice, despre care nu știi dacă sunt salturi înapoi sau înainte în timp, cu explorări subacvatice care dau o aură științifică.
Sentimentul de rupere a continuității, de confuzie pretențioasă scăpată de sub control, este dat și de alegerea unei perechi de actori care să interpreteze personajele la tinerețe și alta, complet diferită, care să joace personajele mature. Este o eroare pentru că în prima parte, protagoniștii sunt deja adulți, aflați undeva în jurul a 20 de ani, când au loc evenimentele inițiale, așa că, totuși, nu se pot transforma dincolo de recunoaștere până la patruzeci și ceva, când se petrece cea de-a doua parte a filmului.
Mai mult decât atât, nici distribuția nu este cea mai reușită, căci perechile de actori nu seamănă între ele și nici machiajul nu ajută la asigurarea unui minim de continuitate. Așa că avem senzația că avem în față personaje noi, străine, ceea ce adaugă senzației de confuzie pe care oricum regizorul Ulaa Salim nu o gestionează prea bine.
Așadar, dincolo de pretențiozitatea unui fir narativ emoțional, dar cam încurcat, For evigt / Eternal ne propune un protagonist masculin în respectabila, dar, mai nou, demonizata tradiție a cuceritorilor și exploratorilor bărbați, mânați de un vis pe care numai ei pot să îl ducă până la capăt.
Acest vis are de-a face cu salvarea cavalerească a umanității, un act care, așa cum sugeram, aduce mai degrabă cu vechile povești medievale decât cu reinterpretările moderne ale cercetătorilor ascunși în laboratoare și care completează formulare ESG.