Este vorba despre o operă bufă. Un (pre)text minimal (Daniil Harms), redus la cîteva replici, cîntat în întregime. Tema, pe care regizorul a simţit nevoia s-o expliciteze cumva printr-o proiecţie video cu o conferinţă despre frică, plasată la începutul celui de-al doilea act, ar fi radiografia stării de frică, de teroare induse de un regim despotic, aici cel sovietic. O lume dominată de spaimă, aflată sub domnia arbitrariului, devine fluidă, nestăpînă pe reacţiile şi pe valorile ei. Victimele sînt desemnate arbitrar, călăii le vînează, dar cîntă şi beau împreună cu ele, care îi acceptă, se iubesc, sentimentele devin amorfe. În final, destinul, chiar amînat, se împlineşte, victima e ucisă.
Senzaţia de amestec, de absenţă a criteriilor şi a regulilor e susţinută de muzica live a lui Irinel Anghel (asupra calităţii căreia nu sînt în măsură să mă pronunţ), înţesată de citări, de motive arhicunoscute, trecînd prin toate genurile şi epocile, de la baroc la rock, neuitînd muzica orientală. E susţinută şi de costumele eteroclite, amestecînd genurile şi epocile, şi de scenografia somptuoasă a lui Dragoş Buhagiar, tot "cu trimiteri", de exemplu la Magritte.
N-aş spune că spectacolul e unul limpede, că semnificaţia se desprinde uşor. De altfel, nu bag mîna-n foc că am înţeles ce trebuia (dacă trebuia, dacă era ceva de înţeles).
Spectacolul oferă actorilor posibilităţi excepţionale să arate ce pot. Vlad Ivanov o face cu asupra de măsură, folosind tot ce a învăţat în trupa lui Dan Puric şi, în plus, dovedind că e un actor care poate şi cînta. Îl secondează Şerban Cellea, cu o surprinzătoare prestaţie de rocker. Foarte bună Crina Mureşan, reuşind în cîteva secvenţe să transmită paroxismul spaimei. Mihai Constantin, surprinzător de mobil, are şi el cîteva apariţii savuroase, la fel şi Virginia Mirea. O vedem în spectacol şi pe doamna Irina Petrescu care acceptă, cu o modestie de care doar marii artişti sînt capabili, să rostească doar cîteva replici.
Dar, una peste alta, sînt nişte actori care încearcă să cînte. Şi nu e meseria lor. Pe de altă parte, totul pare luat foarte în serios, actorii nu parodiază doar, nu comentează, detaşat, o operă bufă, chiar vor să cînte. Nu le iese întotdeauna, sînt, totuşi, doar actori. Ceea ce sporeşte nedumeririle mele. Deşi au fost destule momente în care am rîs, nu găsesc miza unei asemenea producţii mirobolante în care s-a investit foarte mult, în primul rînd munca unei echipe de oameni, unul mai talentat decît celălalt, şi care, în mod evident, au dat tot ce-au putut. Pare un fel de delir narcisic al unui creator, mă refer la Alexandru Tocilescu, care se răsfaţă. Une noblesse inutile. Oricît de postmoderni am fi, oricît am vrea să ştergem graniţele dintre genuri, oricît ne-am dori să şocăm şi să distrugem tihnita şi prea îndelunga siestă intelectuală a micului burghez, cred că, în teatru, există limite impuse de însăşi natura spectacolului, la care, oricît i-ar displăcea creatorului, trebuie să participe cumva şi publicul.
Un spectacol de teatru nu ar trebui să fie numai o întîmplare artistică a realizatorilor lui, o bucurie a lor, un moment în desăvîrşirea lor artistică. Un scriitor, sau un pictor, îşi poate permite să se defuleze, să se alinte şăgalnic oricît pofteşte, e singurul implicat. Dar un regizor poartă răspunderea unei întregi echipe şi a spectatorilor. Şi parcă de nici unii nu s-ar cădea să abuzeze.
Notă: Fotografii de Cosmin Ardeleanu.