Joaca de-a tragedia - Elizaveta Bam

Surpriza cunoaşterii lui Daniel Harms, scriitor învins de propria lui modestie şi de realismul socialist, devine, în spectacolul Elizaveta Bam de la Bulandra, o victorie a teatrului împotriva uitării.

În timp ce trimişii puterii, veniţi s-a aresteze, dau să-i spargă uşa şi corul soldaţilor răsună ameninţător în depărtare, Elizaveta Bam cîntă. Cîntă cuvintele din piesa lui Daniil Harms: "N-aţi putea să-mi spuneţi cu ce am greşit?". "Sînteţi o criminală" îi răspunde tot cîntînd, unul dintre cei veniţi s-o aresteze. Regizorul Alexandru Tocilescu tratează absurdul evenimentelor (devenite sumbră realitate pentru milioane de oameni) prin convenţia operei-bufe, dar veselia asociaţiei libere de cuvinte devine apăsătoare în presimţirea actului de acuzare, mişcarea e în răspăr cu logica, exprimînd poate temerile eului profund, înlănţuirea acţiunilor scenice e dominată de rătăcirea spiritului în faţa primejdiei.


Avangarda ucisă

Spectacolul "lărgeşte şi aprofundează sensul obiectului" aşa cum proclamau în 1927, obeiruţii, grupare avangardistă rusă din care a făcut parte şi autorul. Era, probabil cea din urmă respiraţie a unei mişcări artistice de o neobişnuită inventivitate creatore, refuzată - spre deosebire de mişcarea contemporană europeană - nu de gustul filistin al majorităţii, ci ucisă, la propriu, de aparatul implacabil al represiunii staliniste. După nenumărate privaţiuni şi umilinţe, Daniil Harms, care semna manifestul obeiruţilor în 1927, a fost arestat în 1941. A fost întemniţat pe jumătate dezbrăcat, încălţat în papuci de casă. A murit de foame în 1942, în spitalul închisorii. Din perspectiva acestui destin, piesa nu mai pare un "haos franc, împins pînă la cinism, din care nimeni n-a înţeles o boabă", cum scria o gazetă proletară din Leningrad. Copertele cu imagini şi discursuri ale Revoluţiei din Octombrie deschid şi închid spectacolul lui Tocilescu, marcînd drumul de la absurdul ludic la tragica istorie a secolului XX. Discursul despre frică, de la începutul părţii a doua, mi s-a părut însă, prin caracterul său didactic, în afara sistemului teatral al spectacolului.


Actorii şi muzica

Decorul semnat de Dragoş Buhagiar dă un caracter concret imaginilor onirice, materia sugerează goana clipelor. Muzica lui Irinel Anghel este un pilon important al spectacolului: regizorul a folosit-o pentru a asigura o oarecare coerenţă narativă unui text lipsit de logica necesităţii. Din juxtapunerea şi prelucrarea citatelor din muzici diferite, dar foarte cunoscute, se obţine un "text" paralel, uneori explicativ, alteori parodic, stabilind un nou cod de interpretare şi de receptare.

În ceea ce priveşte interpretarea, actorii din distribuţie (susţinuţi live cu brio şi sensibilitate de formaţia Pro Contemporania, condusă de aceeaşi Irinel Anghel) intră în jocul propus: cu dăruire, cu forţă dramatică şi spirit, Crina Mureşan, cu graţie şi cu subtilitate Vlad Ivanov, cu vigoare comică Şerban Cellea şi Mihai Constantin. Virginia Mirea e fidelă desenului grotesc iniţial, iar trecerile Irinei Petrescu prin scenă introduc doza de mister necesară. Muzica live, dinamica persoanelor şi a grupurilor le-au cerut interpreţilor eforturi de care s-au cam dezobişnuit şi mi se pare mai semnificativă reuşita decît momentele de neîmplinire (ele există, chiar dacă fiecare spectator le situează în zone diferite). În ceea ce priveşte receptarea, publicul e destul de uimit: unora uimirea le provoacă disconfort.

În opera scenică a lui Tocilescu pasiunea pentru avangardă şi oamenii ei se leagă de necesitatea de a vorbi despre soarta oamenilor striviţi de ariergarda istoriei şi în acest sens spectacolul Elizaveta Bam de la Bulandra se leagă de Comedie roşie de la Naţional, în pofida neasemănărilor de tot felul, prin necesitatea resimţită în mod intens de creator de a repara prin artă ceea ce viaţa a stricat.

În pauză, spectatori cu ştaif se plîngeau că "nu înţeleg". Ca şi cum viaţa şi moartea ar fi de înţeles.