Magistral - Anna Karenina

Ce curaj artistic: să te încumeți a reduce la limitele spațiului scenic acțiunea, personajele - cu profunzimile lor complicate, uneori de-a dreptul abisale - unui roman stufos, majestuos, structurat pe câteva planuri! Să te iei la trântă cu un titan al literaturii universale, apucându-i opera, intrând vârtos în segmentele ei faptice, selectând - prin viziunea timpurilor actuale - prin suprapunere, consonanțe sau chiar eliminări obligatorii anumite aspecte care-i confereau uluitoarea complexitate... Se spune, câteodată, să nu îndrăznești să te atingi de originalitate, atunci când aceasta nu este doar notorie, ci și genială. "Las-o acolo, cine e atras are și ceva resurse intelectuale, așa că ajunge singur la ea". Uite că se poate. Ba, încă, într-o reușită în care capodopera, înțeleasă în determinările ei esențiale, poate fi translată din condiția sa epică într-o nouă structură narativ-dramatică.

Într-o lume în care oamenii citesc din ce în ce mai puțin și mai superficial (chestii scurte, banale, ușurele, previzibile și neapărat distractive), romanul lui Tolstoi părea blestemat să se înveșnicească numai între paginile îngălbenite ale unor ediții din ce în ce mai rar împrospătate, căci blestemata cerere și ofertă din piață face legea. Îndeobște una proastă, bazată pe comercial, ignoranță și cel mult vulgaritate săltăreață. Ei bine (chiar foarte bine!), apar doi oameni de teatru cu o înțelegere salutară a actului artistic privit ca restituire și actualizare și pune pe picioare un proiect pe cât de ambițios, pe atât de riscant: să transferi spațiului scenic și unei durate limitate de timp atâtea trăiri tulburi, adesea incandescente, volute sentimentale, sociale, existențiale conținute în romanul capodoperă universală al lui Tolstoi. Basarabeanca Angelina Roșca (o specialistă recunoscută în dramatizări și transformări îndrăznețe sub aspect estetic) și-a asumat scriitura textului, lucrând, provocându-se și stimulându-se reciproc împreună cu tânărul regizor Dumitru Acriș (originar din aceeași Republică Moldova, absolvent al unor școli de actorie, regie, dar și management artistic, din Chișinău și Moscova). Omul are o bogată și solidă experiență în dramatizări de prestigiu după prozatori ruși, precum Dostoievski, Ostrovski, Gorki sau Bulgakov.^[i]

Am stat în scaun aproape 4 ore (reprezentația are o scurtă pauză), mereu cu sufletul la gură, permanent conectat la o tensiune emoțională, pe alocuri incandescentă. Condițiile fizice și administrative de la vechiul sediu al Teatrului Mic (unde spectatorii împart cu actorii și decorul, fatalmente minimalist, vechiul spațiu rezervat, înainte vreme, doar scenei) au condus, și de data asta, la o formulă de spectacol extrem de severă: spațiul de joc semănând cu culoarul îngust al unui vagon de tren, delimitat de fotoliile din care privesc spectatorii stabilesc o interacțiune emoțională, intens participativă din partea acestora. Dar și anularea limitei de siguranță a actorilor. În atari condiții - impuse, subliniez, de geografia locului - este suprimată, fatalmente, orice marjă de eroare, de ezitare sau de slăbiciune din partea acestora. Pe undeva, te gândești că vechile forme de teatru desfășurat pe străzile medievale, revin întrucâtva, într-un asemenea gen de spectacologie. Da. Doar că, acolo totul era mișcare, superficialitate, veselie, giumbușlucuri improvizate. Pe când aici, dramele trăite, adesea în regim de incandescență emoțional-afectivă sunt pe muchie de cuțit; nu admit nici o relaxare, nici o scăpare din partea actorilor! Altfel, toată tensiunea acumulată s-ar putea pierde în câteva secunde. Doar că... asta nu se întâmplă!


Autorii spectacolului au selectat la sânge materialul lui Tolstoi, au adaptat, concentrat sau eliminat - prin forța lucrurilor - tot ceea ce au considerat că "dă pe-afară". Un singur exemplu: aiurelile misticoid-semănătorist-pășuniste al lui Levin rămân acolo, în paginile cărții. Doar că non-eroul (subtil și delicat conturat de Alexandru Voicu) se completează prin slăbiciunile de caracter, lașitate, alcoolism, într-un portret convingător de alunecos spre jalnic. Și, credeți-mă, nu e deloc simplu să cobori un asemenea tip la noua funcționalitate atribuită - altfel, perfect verosimilă.


Așa cum mama Ekaterinei (o teribilă Ana Bart) aruncă în jurul ei efluvii de răutate, de ipocrizie, grosolănie și aroganță, oscilând admirabil între accentele unei pedagogii materne detestabile și alunecarea spre disperare neputincioasă, atunci când mrejele-i se dovedesc prea slabe. În ipostaza nou și fericit inventată de dramaturgie a unei psihanaliste / rezoneurul / glasul subconștientului, Alina Rotaru pare a conduce și revela jocul trăirilor, al slăbiciunilor de conștiință, relevând tainițele sufletești sau volitive, cele care îi luaseră lui Tolstoi, acum un secol și jumătate, zeci și zeci de pagini.


Cum la fel de nemilos-expresiv, au fost construite partiturile lui Stepan Oblonski și al Dariei, cuplul ale cărui discordii matrimoniale fulminante eșuează, domol, în iertare și delăsare, în acceptarea jalnică a promiscuității alcoolice și chiar amoroase... totul în numele bunătății creștinești și al familiei trainice; Andrei Seușan și Oana Pușcatu găsesc, spre lauda lor, resursele cele mai potrivite spre a convinge, cu justă și expresivă măsură, fără excese temperamentale ori trucuri ce țin de meserie. Antonia Scutaru (Șcerbațkaia, în alternanță cu Ana Radu) și Gabriela Iacob (Contesa Lidia) conferă, cu delicatețe și o remarcabilă economie de mijloace, personalitatea și autenticitatea necesară personajelor încredințate. Iar Andreea Grămoșteanu construiește, cu forță, eleganță și o determinare bine dozată, chipul și evoluția complicată ale contesei Vronskaia - o altă versiune umană, mai lustruită însă, a mamei Ekaterinei.


Tăiat în linii puține, dar esențiale, chipul amorezului conte Vronski compune, conform viziunii regizorale, mediocritatea lustruită, slăbiciunile de caracter... până la urmă micimea, dacă nu chiar jegoșenia. Este greu pentru Vlad Logigan (dar îi reușește) să strecoare permanent această atitudine meschină și, până la urmă, de o terifiantă falsitate, în care s-a încurcat nefericita lui amantă. Un om mic și de nimic (alternativ rolul este interpretat de Ionuț Vișan). Opus lui, Alexei Karenin apare drept un caracter solid, chiar dacă nu integru, dar cu prestanță autentică și destule aspecte care îi conferă credibilitate. Jucat extrem de nuanțat de un Cristi Iacob în excelentă formă, cu treceri bine stăpânite și de mare efect, de la milostenia (când cerebrală, când alcoolic-disperată) a îndrăgostitului fără leac - omul sfintei datorii familiale - la ordinele crude și cinice de "execuție" juridică a nevestei trădătoare.


Povara eroinei principale este purtată cu virtuozitate, cu o teribilă forță de trăire a emoțiilor care o bântuie, transmițând deopotrivă vârtejul nebuniei și disperarea pierderii ireparabile, de către Ana Bianca Popescu. O alegere regizorală perfectă, actrița reunind în profilul său fizic și sufletesc toate componentele definitorii ale personajului: nebunie pasională, disperare, îngâmfare și umilință, aroganță și superficialitate, neîncredere și luciditatea fatală, atunci când înțelege că a (de)căzut între propriile-i aspirații și că singura ieșire care-i mai rămâne este sinuciderea.


După ce am văzut alte adaptări, asumate ca fiind "mult prea libere", după operele unor scriitori clasici (unele izbutite, celelalte... nu tocmai), găsesc că formula dramaturgică a celor doi basarabeni - îi reamintesc: Angelina Roșca (dramatizare) și Dumitru Acriș (regie) - este, parcă, cea mai îndrăzneață, dar și fericită, de o ținută artistică excepțională și o adecvare deplină atât la spiritul textului, cât și la contextul modernității ce definește teatrul de azi. Actualizările sunt puține și decente. Ecranele monitoarelor prin care "onorabilul" Karenin își spionează soața infidelă rămân o convenție valabilă, introdusă inițial de telefonul smart care îi dă de gol, nevestei, amantlâcul scandalos al lui Oblonski. Soluții care, ca semne teatrale, sunt familiare spectatorului și oferă soluții scenice concentrate, cu semnificații transparente fac, parcă, cu ochiul, în mod decent, că "toate-s noi și vechi sunt toate". În plan simbolic, hainele largi, de croială vintage, ca și tonurile de gris-fer sau negru ale acestora (unica abatere fiind rochia miresei; o excepție conjuncturală... o pată de contrast sortită, ne dăm seama, acelorași mentalități și năravuri inerțiale, adică banale, parcă fără leac) completează armonios demersul scenic, într-o notă de luciditate și pesimism, deloc stridente dar reale, adică în consonanță cu viziunea creatorilor. Convergența planurilor, alternanța de juxtapuneri și disocieri dau tensiune interioară acțiunii, păstrând suspansul evoluției conflictuale și al rezolvărilor posibile.


Spectacolul acesta mi-a adus aminte (chiar dacă diferențele sunt multe) de Ținutul din miezul verii, un alt eveniment de aceeași anvergură din palmaresul onorant al Teatrului Mic.

(Foto: Andrei Gîndac)