Așa am simțit-o pe Anna Karenina, uriașul personaj feminin de care doi oameni de teatru din aceeași familie spirituală au avut curajul să se apropie. Spectacolul Anna Karenina, dramatizare Angelica Roșca Ichim, regie Dumitru Acriș, producție a Teatrului Mic îi conferă protagonistei valențele de erou tragic. Anna are o vină tragică, acea situație constrângătoare care este rezultatul alegerilor celorlalți, nu alor sale și care o obligă să acționeze. Anna este un personaj ales, conștient de propria valoare, are hybris, face erori care îi declanșează propria tragedie, încalcă legi morale. În drumul Annei se întretaie patru tensiuni: a tradiției, a societății, a Divinității, a propriului sine. Anna își exercită liberul arbitru, nu îi e frică să aleagă pentru că are putere de a-și asuma consecințele, astfel că tragicul ține de conștiința sa, nu de destin.
Romanul lui Tolstoi a căzut în mâinile cui trebuie. Cum să dramatizezi sute de pagini, să înghesui pe o scenă atâtea personaje cu vieți interioare complexe, să redai atâtea straturi sociale în permanentă mișcare? Angelica Roșca Ichim reușește. Nu știm de unde a început lungul drum al romanului către teatru, nici câte răscruci, curbe, sensuri interzise are el. Vedem numai capătul său luminos, limpede, în care "urzeala teatrului"(mulțumesc, doamnă Anamaria Nistor!) are fire dese și bine țesute într-o lucrare care va rezista vremii. În cele aproape patru ore de teatru știm cine ce face, când, unde, de ce și pentru ce, cele șase borne de orientare obligatorii în structura unui text dramatic. Caracterele se definesc în acțiuni tensionate, prin conflict cu alții, cu lumea, cu ei înșiși, acțiuni ce emană lamentări, resentimente, insulte, violențe. Personajele își pasează de la unul la altul funcțiile de obiect disputat, personaj de legătură, impulsor, instrument. Cele două emoții cheie care declanșează situațiile dramatice, dorința și frica sunt speculate din plin. Replicile sunt pline de sensuri, jocurile de cuvinte creează scene încântătoare. Dialogul teatral păstrează formele și mecanismele conversației reale.
Când ești un teatru care nu are o scenă cu toate dotările necesare ai și un paradoxal avantaj; provoci regizorii și scenografii să găsească noi spații de joc, să creeze lumi care să încapă pe scene atipice, dar mai ales în mintea și sufletul spectatorilor. Nu e timp de lamentări, ci de soluții operative, astfel că regizorul devine un autor plurivalent al spectacolului. Dumitru Acriș ne face părtași indiscreți la viața personajelor, lăsând actorii să umble printre noi, spectatorii. Se joacă în principal pe o suprafață dreptunghiulară destul de strâmtă, se folosește intrarea principală în sală, spațiu privilegiat în comunicare cu publicul. O oglindă difuză reflectă un amalgam de chipuri, ale noastre, ale lor. În spatele ei, ca într-o dioramă se petrec scene de un dramatism sfâșietor, nașterea fetiței, petreceri halucinante, nunta lui Levin. Are ceva de film această abordare, reușind și pe acest palier să creeze impresia de tragedie antică. Există momente colective orchestrate desăvârșit de Ștefan Lupu (coregrafie), accidentul din gară, cursele de cai, petrecerea momente care beneficiază de un fond sonor eclectic, agresiv spre deosebire de fondul muzical general difuz, angoasant, ce cuprinde inserții ce aduc a zgomot de ATI și, firesc, zgomotul unui tren în mișcare. Putem vorbi de o armonie între decor, personaje, muzică, costume care ajută la menținerea atât a dimensiunii de teatru așa zis literar în care atenția se concentrează pe personaje dramatice, dar și a aceleia de teatru vizual. Spectacolul comunică verbal nu doar prin textul dramatic, ci și prin mișcare (mișcări abrupte, tensionate, contorsionate, zbuciumate), ambele tipuri de comunicare condiționându-se și completându-se reciproc. Ștefan Lupu înțelege mesajul regizoral de a sublinia dinamica jocului pentru a da credibilitate personajelor.
Compoziția spectacolului aduce un element nou, prezența unui psihoterapeut cu care Anna are trei întâlniri în momente cheie de transformare psihologică. Același terapeut este cel care scotocește în mintea lui Stiva. Tonul aspru, inchizitorial, jocul psihologic între transfer și contratransfer mă determină să văd în psiholog nu un personaj liant, ci un simbol al Supraeului ce exercită o funcție de autoritate și de cenzură morală, obligând Eul să lupte împotriva anumitor impulsuri instinctuale, sub amenințarea apariției unor sentimente dureroase, în principal sentimentul de culpabilitate. Această trimitere spre structura psihică freudiană pare în consens cu afirmația regizorului: "Am experimentat, dând voce, în plus la ceea ce spun eroii romanului, monologurilor interioare. Efectul l-am obținut prin redefinirea în contextul contemporan al procedeului aparté adus din epocile teatrale apuse. Acest lucru a impus elemente noi de tehnică a jocului actoricesc." afirmă Dumitru Acriș.
A devenit o propoziție redundantă în cronicile dedicate spectacolelor Teatrului Mic "Ce echipă de actori mari are acest Teatru!". Cum se văd, an de an, premieră după premieră omogenizarea, creșterea valorică, putința de a aborda orice text, dar și capacitatea de a integra noi membri. Distribuția spectacolului Anna Karenina este una numeroasă, fără fisuri.
Se spune că personajele Levin și soția lui, Kitty sunt făcuți "după chipul și asemănarea" lui Lev Tolstoi și a Sofiei, reprezentând în roman un portret de familie fericită. Tolstoi s-a mințit pe sine, iar această minciună este sancționată în spectacol unde legătura Kitty-Levin nu pare a fi una ideală, ci una "de salvare" din care nu vor lipsi co-dependența, gelozia și minciuna. Alexandru Voicu este un Levin aproape imaterial, deasupra obscenității lumii, plutind în lumea pură a ideilor, dar menține un ton malițios ironic și superior. Kitty interpretată de Antonia Scutaru (de urmărit această actriță!) nu mai este o figurină de porțelan, fragilă și delicată, ci, atât în relație cu mama sa, dar și cu viitorul soț, un obiect disputat. Nimic ludic, superficial în abordarea personajului, doar încrâncenarea și supunerea victimei de a face pe plac agresorului din viața sa, fie că îl numim mamă, pretendent la căsătorie sau soț. Nu mă întreb cât s-a muncit la anumite scene care provoacă până și spectatorului senzația de durere fizică. Doar afirm că am fost martorii unui debut strălucit, coordonat impecabil de un regizor care simte și șlefuiește talente noi.
Dezechilibrul emoțional afectiv este radiografiat cu o luciditate a detaliului într-un joc permanent de la un cuplu la celălalt. La capitolul "familii nefericite în felul lor", avem și căsnicia dintre Daria Alexandrovna Oblonskaia și Stepan Arkadici, măcinat de "germenul infidelității". Spre deosebire de roman, textul dramatic nu îi iartă deraierile, anulând scuza că este de la sine înțeles că un bărbat poate cădea mai ușor în ispită. Impecabil Andrei Seușan în Stiva. Parcă este prima dată când simt importanța și complexitatea personajului interpretat într-un mix de visceralitate, carismă, inteligență scenică și energie pe care le controlează pas cu pas. Momentul în care încearcă să îl convingă pe Karenin să divorțeze este unul dintre cele mai bune din spectacol. Oana Pușcatu dovedește o reală aplecare spre dramă, după o perioadă în care am admirat-o mai ales în personaje comice. Personajul său, Dolly, merge într-o direcție în care adună tendințe de persiflare și compătimire, suferință și revoltă, resemnare și durere.
Marian Olteanu întruchipează deloc monocord, cu forță cu iz dostoievskian pe viciosul frate Nicolai, beția fiind o mască ce pică dezvăluind un personaj chinuit și frământat de regrete și frustrări. Nicun moment nu alunecă în derizoriul bufoneriei. Mașa, interpretată de Claudia Prec topește răul, nedreptatea, abuzurile într-un construct uman fragil ce luptă pentru depășirea traumelor prin resemnare și suferință distilate în iubire.
Ana Bart, cu siguranță aștepta de ceva vreme un rol care să o pună în valoare. Ferocitatea iubirii materne, ieșirile de tip bordeline, autocompătimirea scârboasă mi-au amintit de Florina Cercel în Vassa Jeleznova. Andreea Grămoșteanu în Contesa Vronskaia emană o forță năucitoare. O placi și o urăști în același timp, o condamni și, totuși, îți dă motive să o înțelegi. Iubirea maternă, pragmatismul, mândria sunt relevate într-un joc precis, fără ezitări. Alina Rotaru interpretează o psihanalistă într-un balans continuu între revoltă și compasiune încercând să panseze slăbiciunile și erorile celorlalte personaje. Prințesa Betty Tversky este un personaj grotesc prin jocul expresionist al Irinei Velcescu. Rareș Florin Stoica în rol de avocat urmează același joc pe muchia de cuțit dintre caricatură și realism. Bătrânul, Virgil Aioanei, are imaterialitatea apăsătoare prevestitoare de moarte. Gabriela Iacob i-a dăruit personajului Contesa Lidia capacitatea de a alunecă credibil între suferință și meschinărie. Vlad Milotoi completează discret și eficient distribuția în tripla ipostază (Egor Korsunskiy, dirijor / chelner).
Triunghiul celebru Vronski, Karenin, Anna rămâne fundamentul solid din care pornesc celelalte fire narative. Trei personaje mitice, trei interpretări de excepție. În scena primei întâlniri, am privit chipul lui Vlad Logigan transfigurat. Era un chip în care citeai lumină, uimire, bucurie, frică provocate de o întâlnire unică și răvășitoare. Vlad Logigan propune o abordare dramatică a superficialului conte, mai interiorizată, cu o larghețe ce nu înăbușă emoția, cu un farmec ce nu este incongruent cu trăinicia sentimentelor. Actorul știe că momentele de tăcere nu înseamnă pauză, ci posibilități de nuanțare și completare a discursului.
Cristi Iacob în Alexei Alexandrovici Karenin! Cele două chipuri ale personajului său, cel relevat lumii - stăpânit, bun, credincios, darnic, echilibrat, și cel relevat doar sie însuși - crud, cinic, arogant, sec, răzbunător sunt ambele pregnante, iar aliajul dintre ele produce un Karenin complicat care stârnește dispreț și milă. În atitudini corporale atent studiate, concentrează o disperare neputincioasă, o înfrângere numai de el știută, de aceea cumplit de dureroasă.
M-am întrebat la câteva zile după spectacol cum a înțeles Ana Bianca Popescu personajul Annei, care a fost metoda de lucru, cât de mult a contat imaginea din roman și din atâtea ecranizări și cât de mult și-a impus regizorul propria viziune ce demitizează abordarea romantică a sinuciderii din iubire. Actrița are o forță de expresie incredibilă, dar nu rămâne doar la stadiul de personaj unilateral. Sapă în straturile profunde ale motivațiilor personajului, îl înțelege, le așază pe aceeași scenă alături de Anna Arkadievna Karenina îndrăgostită, pe celelalte Anne, Anna soția, Anna sora, Anna prietena, Anna mama pentru fiecare având o formă specifică și unică de exprimare.
"Personajul profund poate fi exprimat numai prin decizie sau dilemă. Felul în care personajul alege să acționeze sub presiune îl face ceea ce este, cu cât este mai mare presiunea, cu atât mai autentică și mai revelatoare este decizia pentru el." scria în studiul Story, teoreticianul Robert McKee.
Puterea Annei vine dintr-un interior proiectat într-o arhitectură aparte, dincolo de frică, dintr-o țesătură umană ce nu are legătură cu egoul, ci mai degrabă cu iubirea, cu pacea, cu iluminarea. Forța lui Karenin este asociată egoului, se bazează pe corpul fizic, are legătură cu înverșunarea, rușinea, crisparea. La finalul spectacolului Karenin se micește, se urâțește sub ochii noștri, atinge un stadiu larvar, pentru că forța sa a apus, demonstrația ei a eșuat. Anna, în schimb, Anna cea bolnavă, slăbită, alungată, ostracizată, singură, Anna se ridică năucitor de frumoasă, pentru că ea are putere sinonimă unui spirit superior în stare să aleagă.
Alegerea Annei se răsfrânge asupra publicului, destrămându-i conștiința amorfă, impulsionându-l să înțeleagă lumea și să se confrunte cu ea. Ceva se limpezește într-un univers robit patimilor. Nu este o lumină fizică, concretă, explicabilă, ci mult mai mult, o alunecare în marea de lumini și umbre din care este țesută propria viață. Fiecare viață cu trenurile, intersecțiile, opririle ei. Anna Karenina nu a murit. Anna merge mai departe, câtă moarte, atâta viață.
(foto: Andrei Gîndac)
Anna Karenina
Regia și scenografia: Dumitru Acriș
Dramatizarea: Angelina Roșca / Coregrafia: Ștefan Lupu / Video: Călin Laur
Distribuție:
Ana Arkadievna Karenina - Ana Bianca Popescu / Alexei Alexandrovici Karenin - Cristi Iacob / Alexei Kirilovici Vronski - Vlad Logigan & Ionuț Vișan / Constantin Dmitrievici Levin - Alexandru Voicu / Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia - Ana Radu & Antonia Scutaru / Mama Ekaterinei - Ana Bart / Stepan Arkadievici Oblonski - Andrei Seușan / Daria Alexandrovna Oblonskaia - Oana Pușcatu / Contesa Vronskaia - Andreea Grămoșteanu / Prințesa Betty Tversky - Irina Velcescu / Nicolai Levin - Marian Olteanu / Bătrânul - Virgil Aioanei / Avocatul - Rareș Florin Stoica / Psihanalista - Alina Rotaru / Contesa Lidia - Gabriela Iacob / Maria Nicolaevna - Claudia Prec / Egor Korsunskiy, dirijor & chelner - Vlad Milotoi.