Piesa durează o oră şi un sfert, dar parcă ar ţine trei ani. Estimp, poţi citi cartea care a inspirat-o pe tînăra - încă - regizoare Chris Simion, cu mai mult folos. Este vorba despre Dragostea durează trei ani de Frédéric Beigbeder. Sau, dacă nu cu folos - tocmai am spus o prostie - atunci cu oarecare plăcere.
Cartea este un récit prin care Beigbeder vrea să dezvrăjească o anume idee despre iubire, şi anume aceea a iubirii fidele, "veşnice" (vai, ce idee desuetă!!!). Pentru asta, el apelează la sensibilitatea cititorului modern pentru şoc. Cititorul modern aşteaptă să fie dat cu ţeasta de caldarîm, tot aşa cum privitorul modern vrea să contemple tablouri din care nu înţelege nimic sau cum chefliul modern vrea să danseze în sinea lui, în cluburi ticsite, pe muzica dată prea tare ca să se mai poată înţelege cu cineva.
Bun, acum, că mă puteţi acuza liniştiţi de reacţiune, să trec la subiect. Dragostea, spune Beigbeder ca un psihiatru şi psihoterapeut de orientare cognitivistă, durează trei ani. Din punct de vedere chimic, adică biologic. Numai mintea noastră se dedă la distorsiuni cognitive care ne fac să credem în tot felul de baliverne numite şi idealizări. După care se sleieşte. Dopamina se retrage, serotonina se cam recaptează şi oxitocina rămîne să salveze aparenţele. Dragostea, mai susţine cinic Beigbeder, pe urmele lui Sade, nu contează, e o crenguţă aruncată în mina de sare a minţii noastre care trudeşte la foc continuu...
Aş spune deci că lectura volumului Dragostea durează trei ani e terapeutică. Da, numai că TCC (terapia cognitiv-comportamentală) se face individual, iar cititorul e un bolnav. Chris Simion, această tînără fanatică a clişeelor despre emancipare de orice fel şi fără criterii, s-a gîndit să inoveze metodologic, să arunce totul în scenă şi să-i vindece pe bolnavii de dragoste în masă, în grabă, în doi peri. Ce-am văzut, aşadar, ca la teatru? Patru personaje, doi bărbaţi şi două femei: Marc Marronnier, Antoine (prietenul şi încornoratul), Anne (soţia părăsită) şi Alice (soţia lui Antoine, amanta lui Marc). Sigur, în carte, Marc este naratorul. Pe scenă, voice-over- urile erau preluate, pe rînd, de toate personajele; toţi erau nişte Marci Marronnieri la îndemîna propriilor personalităţi şi talente. Cristi Iacob a salvat ceea ce se putea salva dintr-o eboşă de construcţie dramatică de o monotonie îngrozitoare: a vorbit cu spectatorii, s-a plimbat prin sală, s-a strîmbat, s-a autopersiflat, a luat spectacolul pe cont propriu şi a reuşit să-i împiedice pe spectatori să nu adoarmă.
Adriana Trandafir a înţeles că Marc e un înţelept cinic şi arogant, drept pentru care, pentru că tot juca rolul soţiei abandonate după trei ani, a luat un aer hautain şi ofticat, de păţit care ştie el ce spune. Mara Nicolescu a fost o amantă dulce şi zglobie, ilustrînd latura infantilă a Don Juan-ului incapabil să-şi ia viaţa în mîini. Iar Toma Cuzin s-a limitat să-l privească pe erou de la oarece distanţă, acceptînd totuşi postura de ucenic, ca Eugénie în faţa doamnei de Saint-Ange dintr-o celebră carte a secolului al XVIII-lea (certitudinea acestui raport am avut-o cînd Antoine îl cheamă pe Marc la toaletă, iar eroul nu catadicseşte să-l însoţească decît la a doua strigare).
Fiecare dintre aceste patru ipostaze ale naratorului recită propriul repertoriu de vorbe de duh şi calambururi beigbederiene, declamaţiile fiind întrerupte ici şi colo de timide încercări de dramatizare, de invitaţii adresate spectatorului să intre într-o poveste care nu mai începea şi care aşa s-a şi terminat - adică fără să mai înceapă. Desigur, dacă în locul lui Cristi Iacob ar fi jucat Alexandru Arşinel, alături neapărat de Stela Popescu, reprezentaţia ar fi putut avea loc la Teatrul de Revistă - fără pretenţiile preţioase ale unui discurs "adînc". Bun, şi n-am mai fi ascultat Recviem-ul de Mozart, iar Cristi Iacob n-ar mai fi fost obligat să joace la două capete - ba pe Diogene de Sinope cinicul, ba pe Kierkegaard seducătorul.
Dacă regizoarea a vrut publicitate, a avut-o. Chiar şi în revista ID, partener media. Dacă a vrut să flateze un public tînăr şi neexperimentat, i-o fi ieşit şi asta. Ce bine sună în urechile unui puşti de 17 ani glumiţe despre căsătorie şi despre iubire - terapie cognitivă, vă spuneam, chipurile, dar de ce să te legi la cap dacă nu te doare? Dacă a vrut să dramatizeze o cărticică ireverenţioasă de salon, nu i-a ieşit. Poate data viitoare, cu Pe culmile disperării.