Știm totul și încă nu e prea târziu - Zi de bucurie

În perioada 1-6 decembrie 2024, se desfășoară a doua ediție a evenimentului Zilele Teatrului Național Iași.

Scrisă în 2021, în vremuri pandemice, Jours de joie / Time of Joy / Zi de bucurie a ajuns în premieră pe scenele românești cu ocazia ediției din 2022 a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Montarea lui Stéphane Braunschweig de la Teatrul Odeon din Paris propunea o distribuție formată din 8 actori pentru a acoperi toate rolurile din cele două părți ale textului scris de norvegianul Arne Lygre. Pentru premiera absolută în limba română, întâmplată pe 5 decembrie 2024 în Sala Teatru la Cub a Naționalului ieșean, Radu Afrim (care semnează și traducerea textului) a ales o distribuție de 17 actori, la care se adaugă coregrafa Alice Veliche în rol de party-girl aproape de final.

Arne Lygre. Autorul celor trei piese într-un act pornind de la care Afrim a realizat minunatul Trilogia memoriei, premieră a Naționalului craiovean din aprilie 2024. Spectacol din a cărui scenografie (realizată, surpriză-surpriză, chiar de regizor!) Afrim a transferat pe scena ieșeană câteva stânci de mal de ape adânci și un pick-up. Mă rog, a transferat e o exprimare hazardată, în condițiile în care munca scenografei Anna Kupás e departe de a se rezuma la cele două elemente de decor citate. Kupás e, în fapt, responsabilă pentru crearea unui spațiu de joc desfășurat pe imensa orizontală a Cubului în care, cu precădere în partea a doua a Zilei de bucurie, Afrim și actorii lui fac spectacol (formulare nătângă în context teatral, care vrea însă să facă trimitere la limbajul comentatorilor sportivi: Zi de bucurie are momente când densitatea & intensitatea de evenimente care au loc pe metru pătrat amintesc de marile meciuri de tenis ale istoriei mai mult sau mai puțin contemporane, cele în care jucătorii aleargă pe tot terenul, lovesc mingea din toate pozițiile, salvează cele mai crâncene mingi plasate de adversar și, după ce unul dintre ei punctează decisiv, privesc, epuizați de efort, zâmbind și trăgându-și din greu sufletul, înspre tribunele care îi aplaudă în picioare).

O bancă lungă și albă pe malul unei ape. Undeva, pe un deal, la poalele unui cimitir. O mamă (Pușa Darie), o fiică (Mălina Lazăr, pendulând etern într-o poantă și un plâns), un fiu (Răzvan Conțu). Cei doi copii sunt frați gemeni. În versiunea Lygre, fiul apare abia spre finalul primei părți. Afrim îl trimite pe Răzvan Conțu pe scenă de la bun început. Și îl păstrează acolo pe aproape tot parcursul celor 3 ore (inclusiv o pauză de 15 minute) de spectacol.

Mama și fiica îl așteaptă pe fiul ce, inițial, le e invizibil și care li se arată abia aproape de pauză. Alături de ei, vin să se așeze pe bancă un vecin (Ionuț Cornilă, mereu în căutarea de a-și ascunde marile sentimente în mărunte flirturi) și fosta sa soție (Ada Lupu, versiune asumată a fetei frumoase care asumă, cu deplină iresponsabilitate, nefericirea conjugală), care așteaptă un copil. Apoi, doi frați (Dumitru Georgescu, într-un rol senzațional - potențat major de costumul realizat de Anna Kupás și de machiaj - pe care Afrim îl aruncă, fără de replică, dar cu tone de acțiuni și gesturi hohotitoare și în partea secundă, și Luca Gumeni, un dark kiddo on / off the block cu totul memorabil!), proaspăt orfani de tată, și mama lor vitregă, tânăra văduvă interpretată cu o remarcabilă vitalitate de Livia Iorga.

Cei 8 în negru n-au nimic de-a face cu marile echipe de rugby ale lumii, au totul de-a face cu deruta, speranțele, disperările și frustrărilor micilor exemplare ale speciei umane care suntem. Afrim inserează, cu precădere vizual, aura beckettiană imprimată de Lygre, dar o și contrapunctează cu zdravene porții de umor (bazate mai ales pe intonația actorilor și viteza acestora de reacție), pregătind, prin anumite pasaje muzicale, fragmente sonor (sound design: Radu Afrim, desigur) și ecleraje, atmosfera ce va domina partea secundă.

Fiul mamei interpretate de Pușa Darie, adică Aksle, e cel care pune și schimbă vinilurile. Yes, Eagles, Diana Ross (pe repeat!), Billy Idol, Springsteen și așa mai departe. Spre final, Marie Laforêt - La tendresse. "Spectacolul este despre tandrețe, despre regretul că, într-o zi, ea va rămâne a nimănui, gonind speriată și orfană pe străzi, fără un act de identitate, fără mod de întrebuințare. Inutilă" - L'afrimesse.

Aksle (Răzvan Conțu mizează pe corporalitate și mișcare scenică, cucerind prin tăcere părțile puțin privite ale scenei), îl iubește pe David (Cosmin Maxim e pur si simplu senzațional, (și) grație vestimentației propuse de Annna Kupás). Acasă la David, de ziua lui David (care e și ziua lui Aksle și a surorii lui), mama lui Aksle încearcă să afle vești despre fiul ei / iubitul lui care a plecat în lume, părăsind tot ce a avut și tot ce a fost.

Imensa sufragerie a lui David e spațiul în care se întâmplă noaptea. Noaptea de după / de dinaintea Zilei de bucurie. Sora lui David (Andrei Sava face un delicios travesti, cu un punct de maximum în clipa când transformă în blană de mers la Filarmonică un covor pufos din proximitatea mesei înțesate cu sticle de vin, pahare, limete și cuțite) e deja acolo. Curând, sosesc vecina (Miruna Sticea, deopotrivă haioasă și fragilă în rolul femeii care își alungă singurătatea mergând la înmormântările cu oameni puțini) și noul ei iubit / văduv (Dumitru Năstrușnicu, deopotrivă bonom și disperat în rolul bărbatului care încearcă să existe în propria piele măcar pentru o noapte). Apoi, nivelul de zgomot și agitație sare în tavan mamei / soției Harunei Condurache (mix dinamic de frustrare și speranță), tatălui / fostului soț al lui Daniel Busuioc (portretizând bărbatul în buza toboganului de pe urmă), fiului (Emilian Ilie / Colin Farrell 2.0) și prietenei de familie (Oana Sandu, pendulând între fiica orfană și femeia încă dorită / dorind).

It's party time! Reflectoarele și lampadarele decupează separeuri, discurile se schimbă pe repede înainte, se dansează individual, în cuplu ori în grup, se face dragoste individual (ah, 3D tabloul celor 7 în orașul celor 7, băi, băiatule, asta e istorică!), în cuplu, în trei, se evocă felii din trecut, se împart cadouri în prezent, se fac planuri pentru viitor. Dialogurile evocă pături, clase, nedreptăți sociale (banca din prima parte, de pe malul apei, era furată din cimitirul din deal, cei de jos luaseră ceva din curtea celor de sus), narează iubiri înșelate și adultere, vorbesc despre copii neacceptați de părinți, despre copii iubiți până la sufocare de părinți, despre copii fugind de ei înșiși, despre a fi deopotrivă părinte și copil / orfan și câte și mai câte. Ar fi cehovian de n-ar fi afrimian!

Stilistic, sunt de găsit ecouri din acea Beție de Ivan Vîrîpaev, montată de Afrim în 2018 la Compania Tompa Miklós a Naționalului mureșean. Același delir filozofic seducător în care ai vrea, ca spectator, să te afunzi până la dispariție, aceleași kilograme de text pe teme majore, zburdând, cu aer absurd, prin atmosfera scenei, același prea-plin de gesturi, grimase, țipete, șoapte. Zi de bucurie aduce, în plus, multiple scene când ochiul nu poate cuprinde varietatea de întâmplări ce li se înfățișează. Studenții la teatrologie ar avea marfă de colocviu observând, notând, comentând, arhivând bogăția de viață scenică.

O vorbă despre fundal / adâncime într-o montare ce privilegiază montajul / derularea orizontală. Dincolo de balustradă, e râul, în prima parte, hăul, în a doua (e drept, există un moment de comic intens, când, aproape de final, revine râul, inclusiv pe bază de stropi de apă ejaculați în aer). Dincolo de balustradă, dispare, cândva la început, mama Pușei Darie, într-un straniu moment de intimitate ce poate că nu înseamnă nimic / ce poate că evocă ceva. De pildă, pietà.

Ultima intră în scenă Tatiana Ionesi (sobră, solară). Mama lui David. Cea care îl acceptă pe fiu într-o familie în care tatăl e absent (ca în marea majoritate a celorlalte familii înfățișate / evocate). Tot așa cum mama Pușei Darie (personajul / actrița care face posibil totul, legătura, conexiunea, rațiunea și simțirea) îl caută neîncetat pe al ei Aksle, pentru a-și confirma (lui? Sieși) acceptarea.

Mamă (prezentă) - fiu, tată (absent) - fiu. Copii căutând confirmarea, părinți oferind / neoferind acceptarea. În esență, cele două părți din Zi de bucurie sunt două palme ce abia dacă se ating, la început, pentru a se suprapune perfect, la final.

Afrim orchestrează cu atâta poftă, actorii se aruncă în joc cu atâta forță, că orice ton de final e posibil (chiar și după ce spectacolul se va fi terminat). S-ar putea lua la mișto bucuria și familia ei de cuvinte, de care textul e îmbibat. S-ar putea privilegia absurdul, imposibilitatea de a găsi fericirea, incapacitatea de a comunica, neștiința de a depăși bariera dintre mine și oricare dintre ceilalți. S-ar putea accentua latura socială, cea de gen, cea privind libertatea orientării sexuale. Relația mamă - fiu, ca fir central, unificator, al întregii derulări de energii, talente, gânduri, emoții. Cu toatele sunt de găsit, de discutat, de meditat.

Ultimul acord vorbește, totuși, despre dimineața ce va veni. Despre soarele din ziua cea nouă. Despre superlativul speranței care e încrederea. În cea mai neagră dintre săptămânile anilor de pe urmă, în fața lui Georgescu s-au așezat diviziile lui Afrim. "Nu știm totul decât când e prea târziu", spune personajul lui Agre. Știm totul și încă nu e prea târziu, spune fila din calendar.

(Timpul & Spațiul reprezentației: 4 decembrie 2024 @ Sala Teatru la Cub a Teatrului Național Iași)