E drept, Arne Lygre sondează adânc în cutele maladiv încrețite ale cotidianului. Dar nimic extravagant. Nu scriere explozivă, iconoclastă în bătaia curentului, nu public entuziasmat peste măsură, nu problematizarea unor cazuri patologice, nu montare șocantă care să rupă gura târgului. Și totuși cei trei autori amintiți se bucură de audiență, sunt premiați, dovadă că există o preocupare constantă pentru promovarea literaturii dramatice actuale în Norvegia. Nu știu cât de jucat este azi Ibsen la ei, fiecare cultură își cultivă valorile naționale, firește, dar probabil e mai puțin jucat decât Caragiale la noi. Meteahnă orientală de perpetuare a succesului. Oricum, cei trei autori sunt, pentru mine, în egală măsură, surse de cultivare a derutei, indiferent că sunt jucați la Turda, Cluj sau Paris. Un punct de vedere pur subiectiv, fără doar și poate. Nu exigență sporită, cât pur sentiment al receptării. M-am întrebat ce suscită interesul pentru scrieri de asemenea calibru și am găsit că un prim loc comun ar fi stranietatea de tip nordic a acestor opere, stranietate picurată cu pipeta în așa fel încât să capteze, nu să bulverseze zgomotos. Și stranietatea incită, trezește interesul prin simplul mod de a fi altfel.
Ce e altfel în Zilele bucuriei, spectacol de două ore și douăzeci de minute regizat de Stéphane Braunschweig în afară de lentoarea cehoviană de înaintare în subiect? Poate numai modul livresc narativ în care se prezintă personajele punând în replica rostită pe scenă și monologul interior prescurtat. De pildă, actrița Virginie Colemyn, prototipul mamei, introdusă ca Mamă, apoi O altă mamă, își exhibă "teatral" gândurile nemărturisite în fața altor personaje și rostește cu voce tare numai pentru public: O mamă gândește... O altă mamă spune... Mama, împreună cu fiica ei, își așteaptă fiul care trebuie să vină de departe pe malul unui râu într-un peisaj mirific. Interacționează între timp cu alte personaje aflate în același loc. Personaje cu problemele lor. Se discută despre un divorț și o înmormântare. Când apare fiul, totul ia o întorsătură neașteptată. El anunță că vrea să dispară un timp. Seninătatea, normalitatea din "zilele bucuriei" trece peste ruptura anunțată de fiul problematic și subiectul se mută de partea cealaltă a cuplului gay, cu aceiași actori interpretând alte personaje. O privire în oglindă.
Prestația actorilor merge spre sublinierea unei atmosfere firești, normale, reconfortante, aparent plicticoase. Sunt prototipuri ale oamenilor de azi, cu necazuri și năzuințe, interpretate de Virginie Colemyn, Cécile Coustillac, Alexandre Pallu, Pierric Plathier, Lamya Regragui Muzio, Chloé Réjon, Grégoire Tachnakian și Jean-Philippe Vidal. Personajele sunt oameni vii care vor să dea o șansă fericirii, temători de singurătate, depresie și abandon. De aceea mesajul nu cade pe angoasa unei rupturi anunțate, ci pe instaurarea beatitudinii din "zilele fericite" ca la Beckett în Oh les beaux jours. E drept, în palmaresul dramaturgului norvegian găsim teme axate pe "jocuri de rol ciudate": Je disparais, Homme sans but (un fel de om fără scop în viață, un "om fără însușiri" sau un "om de prisos" al zilelor noastre). Spectacolul adus la Cluj de la Paris atrage atenția prin simplitatea și liniaritatea întâmplărilor curente, banale, abstrase senzaționalului.