Așa că, în ciuda oboselii și a deficitului de atenție, m-am prezentat. Veni, vidi, vici. Însă urmau să treacă săptămâni întregi până să procesez cu adevărat spectacolul, iar recentele evenimente politice m-au ajutat mai mult decât aș fi crezut posibil. Nu încerc să politizez prea mult producția Teatrului Apropo sau această cronică, dar modul în care - în universul piesei - o conservatoare ajunge președintă folosindu-se inteligent de algoritmi pare înfiorător de profetic acum. Oricum, există o multitudine de teme abordate și multe straturi ce pot fi analizate în detaliu.
Digital Freud prezintă patru personaje cu o viață acaparată de tehnologie și un AI omniscient ce încearcă să facă terapie cu ele, inspirat de ideile celebrului psihanalist Sigmund Freud. Textul a fost realizat de Norbert într-o colaborare strânsă cu ChatGPT, noul cel mai bun prieten al tinerilor. Astfel nu doar narațiunea, ci și procesul de creație, structurarea piesei și punerea în scenă transpiră aceeași idee: digitalul a devenit o fibră de bază a societății, atât la nivel colectiv, cât și la nivel individual. Nu ne mai putem dezice de el, devine încetul cu încetul un element inerent științei și, chiar mai înspăimântător, al artei.
O binecuvântare și un blestem pentru cei patru fantastici din poveste, întrucât pentru ei tehnologia este, paradoxal, sursa tuturor problemelor și, în același timp, colacul de salvare, alinarea, modalitatea prin care își ating obiectivele. Trăiesc într-un cerc vicios. Cătălina Romaneț își calibrează cu atenție emoțiile în rolul melancolicei Delia, o văduvă care și-a pierdut soțul fiindcă acesta a încercat să ajungă nemuritor - transferându-și mintea într-un computer ca în Transcendence, filmul cu Johnny Depp - și încearcă să îl recreeze acum prin intermediul unei holograme - cam ca în Fata din Cloud, ca să dau un exemplu din același spațiu teatral.
Fiica Deliei, Anita, interpretată cu vervă și entuziasm de Flavia Perșa, a crescut fără părinți, bunica ei și mătușa Carmen fiind singurele rude ce s-au îngrijit de ea. Drept urmare, aceasta a ales să se izoleze la rândul ei într-o lume inexistentă, devenind renumita creatoare a jocului video "Hamsterii turbați". Dar cu ce preț? Și-a refulat ura și s-a pierdut pe ea în proces. A negat că ar avea vreo traumă, dar a creat animăluțe explozive care să îi satisfacă dorința de violență.
Carmen, cumnata Deliei, a trebuit să ducă povara alegerilor imprudente ale familiei sale și a ajuns să urască tehnologia din toată inima. Scopul ei final este să devină președinte și să elimine această amenințare din comunitate, ceea ce se întâmplă, cum am menționat anterior, tocmai datorită rețelelor sociale. Ioana Cojocărescu joacă acest rol atât de firesc, cu un mix aproape imperceptibil de spaimă și determinare, de hotărâre și disperare.
De o criză identitară suferă și personajul lui George Olar, interpretat cu nonșalanță și puțină aroganță: Gică, devenit GLITCH, un alter ego digital / influencer. Din cauza propriilor limitări de natură socială, Gică a hotărât să devină altcineva, cineva pe placul mulțimilor. O oaie dintr-o turmă, lipsit de empatie pentru cei din jur și egocentrist până în măduva oaselor. Însă, pe termen lung, nici această metamorfoză nu pare să-l fi ajutat să se integreze mai bine.
Dilemele celor patru și sfaturile adesea nesolicitate ale lui Digital Freud sunt potențate de scenografia minimalistă a lui Alexandru Ivan. Un scaun de gaming, un headset și smartphone-urile devenite extensie ale mâinii sunt destul pentru a reflecta goliciunea cauzată de tehnologie. Costumele în alb-negru simbolizează o dualitate - dicotomia real-virtual, poate? - sau lipsa de nuanțe din viețile lor. Au încă eticheta pe ele, pregătite să fie oricând schimbate pe un trend mai nou, mai cool, mai fresh. Sau, dacă ai surse în culise, pregătite să fie returnate magazinelor pentru a economisi câte ceva din bugetul oricum absurd de mic al unui teatru independent. Foștii mei colegi de la FTF UBB, Cătălina Nichitin și Adorjan Deak, s-au ocupat de universul sonor și, respectiv, design video. Alături de luminile trippy în culori neon, toate elemente conturează cu economie de resurse cel mai digital spațiu cu putință.
Incipitul și sfârșitul spectacolului sunt marcate de citirea de pe telefon a unei discuții cu ChatGPT, fiind o incursiune metateatrală în procesul de lucru al echipei de creație. Totuși, în stilul caracteristic lui Norbert Boda, finalul absolut aduce cu sine o o melodie hip-hop cântată de actori care avertizează încă o dată în privința evoluției inteligenței artificiale. "Ia ziceți: Ați râs? Ați plâns? / Ați simțit ceva, că dacă da / S-a cam zis cu arta asta."
Cu nanocipuri în suc, pardon, în sânge - metaforic vorbind - și cu algoritmi plutind în aer și ghidându-ne spre anumite decizii, un astfel de spectacol este de admirat, dacă nu chiar necesar. Pentru mine, esența Digital Freud se rezumă la o pierdere a sinelui, indiferent că aceasta este mediată de digitalizare sau nu. Tehnologia a reușit doar să faciliteze ambiguizarea personalității, în special la tineri, însă problema este universală și atemporală. Ce contează cel mai mult este să ne găsim propria identitate și să o apărăm cu orice preț. Atunci vom fi mult mai greu de atins și manipulat - indiferent că vorbim de AI, lumi virtuale sau șarlatani mistici.
Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr și Dan Moruzan, disponibile integral aici - Dinu Lazăr și aici - Dan Moruzan.