Iulian Trāistaru, Oana Laura Gabriela, Sabina Lazăr, Andrei Mărcuţă, Andrei Dominte, Niko Becker, Mădălina Muşat, Ileana Ursu, Sergiu Smerea şi Armand Crişan sunt cei care alcătuiesc distribuţia acestui spectacol atipic, un musical hip-hop şi o comedie satirică care duce inevitabil cu gândul la un Caragiale contemporan împletit cu tema eminesciană a condiţiei omului de geniu. "Nu sunt un cult al personalităţii" mărturiseşte personajul principal în timp ce îşi face apariţia stând în picioare pe un taburet împins de bodyguarzii lui, îmbrăcat într-o togă de împărat roman, în primul moment muzical din spectacol, fiind câteva clipe mai târziu răpit de membrii mult prea entuziasmaţi ai unuia dintre "fan-cluburile Iulian Tiberiu". Un asemenea extaz ar putea părea deplasat doar în lipsa unei comparaţii cu situaţia influencerilor din SUA şi nu numai, caz în care documentarul Jawline în regia Lizei Mandelup, oricât de distopic ar părea, poate ajuta la formarea unei imagini de ansamblu. Diferenţa este că protagonistul lui Norbert Boda este, totuşi, înzestrat cu nişte capacităţi intelectuale supraomeneşti, spre deosebire de celebrităţile hollywoodiene, devenite cunoscute pe reţelele de socializare în lipsa oricărei urme de talent.
Iulian ştie că minţile strălucite sunt cele mai tulburate şi începe să se întrebe dacă nu cumva mediocritatea este calea spre împlinire sufletească şi fericire absolută. Însă nu e chiar atât de uşor să renunţi la destinul care ţi-a fost scris şi astfel eroul nostru se îmbarcă într-o călătorie întortocheată pentru salvarea mai întâi a sinelui şi apoi a lumii, prezentată prin intermediul emisiunii - devenite pe parcurs aproape reality show - "Vocea adevărului", a cărei prezentatori sunt nimeni alţii decât Mihaela şi Mihai, Mihai şi Mihaela, o pereche stângace, care te va face, cu cele mai bune intenţii, să te simţi inconfortabil. Doctor profesor Hogorstein (sau Hogorştei, cum îl alintă inocent eroul nostru) este antagonistul care îl ajută pe protagonist să facă tranziţia de la identitatea ilustrului Iulian Tiberiu la cea a comunului Ion Pop - cu un accent de ardelean desăvârşit -, cu o voce împrumutată parcă din desene animate şi un nume german nu la întâmplare ales. Caragialismul comicului onomastic este prezent pe tot parcursul spectacolului, devenind aproape absurd în momentul în care noul Ion Pop se angajează la magazinul de electronice "Electron", unde îl are ca şef pe Ioan Popescu şi colegi pe Ionel, Ionică, Ionuţ şi Ioana, a căror cunoaştere de sine este atât de adâncă încât îşi uită şi numele în timpul prezentării, fiind nevoie de un întreg număr muzical pentru a lămuri situaţia şi unde, în ciuda luptei sale de a nu ieşi din tipare, este numit Angajatul lunii.
Cu excepţia a două scaune, decorul este inexistent, lăsând loc pentru mişcare scenică şi momente de coregrafie ale actorilor care trec aproape imperceptibil dintr-un rol în altul (mai puţin protagonistul şi antagonistul care rămân constanţi). Personajele reprezintă tipologii, trăsăturile acestora fiind exagerate, dar necesare, iar cu ajutorul muzicii şi a acestei versatilităţi a distribuţiei, O viaţă normală presară două ore din viaţa spectatorilor cu subtile momente satirice care abordează absolut toate temele de actualitate: televiziunea şi manipularea din mass media, cultul celebrităţilor prefabricate, ce înseamnă să fii cu adevărat bărbat, cum să duci o viaţă sănătoasă, ipocrizia, cruzimea faţă de animale, tacticile de marketing ale marilor companii, problemele de etică şi de moralitate, homosexualitatea, falsa modestie, iubirea, antifeminismul şi câte şi mai câte. Inclusiv momentele de hip-hop (cărora le-ar folosi nişte subtitrări) pot fi interpretate ca o referinţă la mulţimea crescândă de "cântăreţi" cărora le e de ajuns să scrie câteva versuri îmbibate cu laudă de sine pentru a se lansa pe piaţa muzicală. Dar micile genii efemere nu au toate răspunsurile şi astfel personajele lansează câteva întrebări care rămân în aer: ce înseamnă o viaţă normală? Este de ajuns să ai o rutină pentru tot restul vieţii pentru a te considera mulţumit şi realizat? Şi, oare, putem evada din calea destinului nostru sau vom fi pedepsiţi asemeni lui Adam dacă încercăm să o facem? (Deşi, teoretic, Iulian Tiberiu a muşcat mărul din pomul necunoaşterii în strădania sa de a deveni un oarecare.) Oare putem avea un final fericit şi de ce nu?
Poate greşesc, poate am interpretat prea adânc - asemeni profesorilor de limba şi literatura română la pregătirea pentru examenul de bacalaureat - şi de fapt nu asta a vrut să transmită Norbert Boda cu această piesă complexă. Dar un lucru e sigur: m-a captivat atât de tare încât am văzut-o de două ori în câteva zile. Şi am învăţat ceva ce niciun workshop de dezvoltare personală nu a putut să mă înveţe: "Nu trebuie să ai dreptate, tre' să crezi că ai dreptate şi-o să vezi că ai dreptate şi aşa ajungi departe!"