Interesat de situația oamenilor din zona Maramureșului, după ce minele au fost închise și oamenii au rămas fără locuri de muncă, Székely Csaba a scris Trilogia Minelor formată din Flori de mină, Orb de mină și Apă de mină, texte dramaturgice axate pe examinarea mediului rural transilvănean. El atacă teme majore și delicate precum șomajul, alcoolismul, corupția, naționalismul și rata mare a sinuciderilor. Textul lui Székely Csaba Flori de mină a fost pus în scenă de Adina Lazăr la Teatrul Municipal Baia Mare în 2022. În septembrie 2024 cunoaște o nouă montare la Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroșani, în regia lui Botond Nagy. Din Baia Mare la Petroșani montarea a suferit puține retușuri / adaptări de localizare, întrucât regizorul și-a dorit ca spectacolul să fie reprezentativ pentru comunitatea din Valea Jiului, dar problematica să rămână aceeași, firește. Căci necazurile, dramele și nenorocirile celor năpăstuiți de soartă sunt aceleași. Comunitatea fostă minieră din Maramureș rezonează cu cea din Valea Jiului, numită empatic (pentru jalea lăsată de pierderea mineritului) și "Valea Plângerii". Realitatea brutal dezvelită în spectacol e aceeași la Băiuț, în Maramureș, ca și în Vale. Oamenii se lovesc de aceleași neajunsuri care le modifică viața. Destine frânte lamentabil. Vieți trăite în promiscuitate și lipsă de afectivitate. Interesant este că această jale traumatizantă e înțesată cu mult comic în dialoguri picante, apelând la tertipuri comportamentale și dialectale specifice mediului radiografiat. În montarea lui Botond Nagy diferențele etnice dintre personaje dispar sub tirada conflictelor. Comunitatea maghiarilor poate fi foarte bine și a românilor, cu toții locuind în colonii de muncă.
Preponderent întunecoasă în spectacolul băimărean, scena e vag luminată de simbolul "florilor de mină" ce atârnă deasupra personajelor ca sugestie de speranță sau continuă amenințare. La Teatrul din Petroșani rezoluția scenografică e de-a dreptul miraculoasă. Theodor Cristian Niculae construiește din pal simplu, nelaminat, gradene pe scenă pentru spectatori. Mirosul de lemn proaspăt tăiat îl simți de la urcarea pe scenă. Gradenele încadrează spațiul de joc luminat puternic, astfel că, de sus, ai impresia că personajele sunt puse sub o lupă a obiectivării caracterologice. La această impresie contribuie și ecranele înălțate mult deasupra gradenelor pe care sunt proiectate imaginile luate în direct de cameraman (Andrei Șchiopu) de la locul confruntărilor. Lor li se asociază alte secvențe alb-negru, filmate odinioară în abataje. Tehnologia nouă, tot mai des folosită în teatre, potențează jocul actorilor într-un spațiu comprehensibil. Actanți: Cristian Niculescu (lighting design și video design), Claudiu Urse (muzică originală și sound design).
Excelent distribuit Robert Vladu în rolul răzvrătitului Iván, un ins irascibil, violent și resentimentar, pedepsit de soartă să îngrijească, împreună cu sora lui Ilonka, de tatăl muribund. Robert Vladu primește un rol de mare complexitate interpretativă pe care-l conduce cu dibăcie, exteriorizând tumultul interior al personajului și sensibilitatea lui rănită, înnămolită într-un mediu de viață ostil, fără perspectivă. Nu l-am mai văzut pe Robert Vladu într-un rol de asemenea anvergură. El creează în Iván un prototip al neîmplinitului umilit de destin. Un altul care se consideră neîmplinit este medicul Mihály în care Cosmin Brehuță excelează de-a dreptul, fiind, pentru mai tânărul Robert Vladu, un partener de scenă desăvârșit, profesionist, provocator de energii stimulative. Poate și din acest motiv Robert Vladu reușește performanța de a se menține la nivelul lui valoric. Mereu bând țuică, beți sau semibeți, mereu în conflict, aruncându-și ocări unul altuia, ei reușesc un tandem actoricesc de zile mari. Bianca Holobuț conturează în Ilonka, sora lui Iván, o femeie introvertită, neluată în seamă de medic, în ciuda faptului că îi face, timid, avansuri. Mi se pare o structură de personaj aproape cehovian. Ca și Irma, hipersensibilizată în desenul fin realizat de Irina Bodea-Radu, femeie îndrăgostită de Iván, care aduce borcane cu compot pentru tatăl lui, pretext pentru a fi în preajma "visului ei neîmplinit". Atâta sensibilitate și adorație necondiționată încape în jocul precipitat al actriței încât, atunci când plânge, îți dau și ție, spectator, lacrimile. Este de-a dreptul ciudat și inexplicabil cazul lui Lllés, soțul insignifiant al Irmei, tradus pe scenă de Mihai Sima. Actorul subliniază platitudinea personajului trasă în fire subțiri, deși e simpatic în naivitatea și tâmpițenia lui. Cu atât mai mult surprinde sinuciderea lui care cade ca un trăsnet peste comunitate. Poate un mod de a respinge mizeria lumii.
O piatră de mină, răstălmăcită ca "flori de mină" (delicatețea trebuie căutată cu obstinație!) este așezată demonstrativ pe masă, la un moment dat, alături de sticla cu țuică din care se înfruptă cei doi (medicul și Iván). Dar nu delicatețea este aleasă, ci sticla cu băutură, defularea, căci speranța în finețea trăirii sentimentelor într-un mediu muncitoresc compromis e respinsă.
(foto: Andrei Văleanu)