decembrie 2024
Flori de mină
Era un timp în care descindeam destul de des în Petroșani, un loc de poveste dacă s-ar dori cu adevărat, și, de fiecare dată, mergeam să văd câte un spectacol de teatru. Știam că în acest teatru s-au format Șerban Ionescu, Magda Catone și Claudiu Bleonț (pe Claudiu și Magda i-am văzut prima dată la Costinești, când încă erau la teatrul din Petroșani, cu celebrul lor spectacol Un bărbat și mai multe femei). Și mai știu că odinioară au avut și teatru de păpuși, dar, pentru că mai era un astfel de teatru și în Alba, care la vremea respectivă ținea de regiunea Hunedoara, s-a decis desființarea acestuia.

Revin la Petroșani, după o lungă perioadă (pandemia a fost o cauză majoră a acestei absențe), la invitația Teatrului I.D Sîrbu, care a organizat un showcase, în care s-a dorit prezentarea celor mai reprezentative premiere ale anului 2024. Trei spectacole, trei regizori, trei estetici artistice oarecum diferite, care, spre plăcuta mea surprindere, aduc un suflu nou în acest teatru, conferindu-i o altă valoare.

Flori de mină, primul spectacol din acest showcase, prezintă situația grea cu care se confruntă oamenii dintr-o zonă în care mineritul era activitatea principală, sursa de trai, și care a devenit istorie, pentru că minele s-au închis și oamenii nu își mai găsesc locul și liniștea sufletească. Atunci ei se îneacă în alcool, depresia pândește la colțuri și suicidul, de cele mai multe ori, devine iminent. Alcool, violență, dezumanizare, care nu pot decât să ducă la un destin tragic.



Într-un cadru auster, sărăcăcios, cu obiecte care amintesc și de perioada comunistă (bibelouri, milieuri, televizorul minuscul), dar care reflectă și o anume actualitate și un anume nivel intelectual, trăiesc un tânăr - Iván (Robert Vladu) cu sora vitregă - Ilonka (Bianca Holobuț) și cu tatăl bolnav. Mina s-a închis, tatăl vrea să îi lase pe cei doi fără avere, ceea ce face ca fiul să se revolte și să dorească moartea tatălui. Alcoolul îi este cel mai bun prieten, e nelipsit ca gura de aer atât de necesară vieții, pe care îl împărtășește cu medicul (Cosmin Brehuță), cu sora, cu cine se mai nimerește pe acolo. Iván e un bărbat zdravăn, în putere, care își risipește tinerețea și puterea într-un fund de lume, fără rost, fără viitor. Nici medicul nu este mai prejos, frustrat de viața anostă și lipsită de perspectivă, chiar dacă are nevastă și copii, devenind un partener constant de pahar. Iar sora, sătulă la rându-i de grija pentru ceilalți, cu o dorință neostoită de iubire, simte la un moment dat că singura scăpare este evadarea la oraș. Fiecare râvnește la ceea ce nu are și nici nu poate avea, din varii motive, și lucrurile se perpetuează, fără nicio finalitate de bun augur. Dumnezeu pare atât de îndepărtat, iar icoana nu mai ajută.



Iubiri nemărturisite sau neîmplinite, vieți ratate, alcoolul gâlgâind în gâtlejuri - toate acestea nu pot duce la nimic bun. Trântitul nervos și permanent al ușilor e parcă singura melodie care însoțește acel stil de viață. Și uneori, zâmbetul și aparenta liniște a unui om, nu este decât masca pe care și-o pune în iluzia unui ceva mai bine, dar acel zâmbet și acea liniște, de fapt, și-o obține prin propria moarte. Din când în când răzbate ecoul vorbelor spuse, ca și cum cuvintele acelea ar trebui să fie mai bine auzite, acolo e înțelesul. Dar nimeni nu aude și nu vede nimic, închis în propria carapace, închis în propria neputință, cu toții prizonieri ai unui timp și spațiu.



Totul este înregistrat, filmat și redat LIVE, la scară mai mare, pe două ecrane laterale, ca și când e posibil să urmărim un documentar mărturisitor de gesturi și cuvinte. Din când în când crâmpeie cu imagini filmate și date despre minerii și minele din Valea Jiului se intercalează spre a susține povestea.
Dedic acest spectacol tuturor celor care își șterg praful de cărbune așezat peste visele lor. Vise ce de multe ori nu mai apucă lumina zilei. - Botond Nagy

Mi s-a părut îndrăzneață montarea unui astfel de spectacol în locurile în care încă persistă atât de multe of-uri ale vremurilor trecute, în care realitatea nu era și nu este una tocmai roză și binevoitoare, într-un loc în care încă se menține, deliberat aș spune, un nivel cultural scăzut, că doar micii și berea sunt mai la îndemână. Așadar, consider acest spectacol un demers cultural necesar, pe care ar trebui să îl vadă cât mai multă lume.


Flori de mină de Székely Csaba
Regia: Botond Nagy
Scenografia: Theodor Cristian Niculae
Muzica originală & sound design: Claudiu Urse / Lighting design & video design: Cristian Niculescu
Distribuția: Robert Vladu, Cosmin Brehuță, Bianca Holobuț, Irina Bodea-Radu și Mihai Sima / Asistent regie & cameraman: Andrei Șchiopu

Ciuleandra, cel de-al doilea spectacol din showcase, aduce în scenă povestea atât de cunoscută a lui Puiu Faranga, din romanul cu același titlu al lui Liviu Rebreanu. Cred că este cel mai minimalist spectacol pe care l-am văzut vreodată și ceea ce mi s-a părut interesant era faptul că noi, spectatorii, eram plasați în spațiu acolo, într-o anume intimitate, ca și când eram un complet de judecată, dar, în același timp, pentru protagoniști eram ca și invizibili, eram parcă niște atomi alcătuitori ai aerului din încăpere.



Întreg demersul narativ se desfășoară - cel puțin acesta a fost sentimentul meu - din perspectiva presupusului bolnav, care se află în ospiciu, pentru că toți sunt îmbrăcați în alb (așa cum purtau medicii și asistentele cândva). Personajul principal este evident creația regizorului, se mișcă, vorbește, se zbate... așa cum dorește el. Dar celelalte personaje par a fi creația acestui protagonist, el le dă viață prin ceea ce își amintește, prin ceea ce retrăiește acolo, în spațiul spitalicesc, sugerat tocmai prin prezența acestor personaje, prin nimic altceva (toți ne aflăm pe scenă, înconjurați de paravane albe, precum într-o arenă de circ, așezați pe scaune ca și când am fi în niște staluri, și în mijlocul nostru se desfășoară nebunia; doar un fel de candelabru, care aduce cumva a lampă chirurgicală, se vede deasupra, în rest e înaltul sălii de teatru, cu reflectoare, cu cabluri, cu podețe de trecere).


Protagonistul, Puiu Faranga (Mihai Rădulea), aflat într-un zbucium epileptic aproape permanent, trecând de la o stare de furie la una de disperare și regret, declanșează seria amintirilor și a personajelor mărturisitoare: tatăl (Cosmin Brehuță), bogat, chefliu, al cărui fiu atât de răsfățat este Puiu, mătușa alcoolică (Izabela Baldovics), fata frumoasă și simplă - Mădălina (Patricia Buraga), care îl atrage ca un magnet în vârtejul dansului și al ritmului ciulendrei, tatăl Mădălinei (Mihai Sima), care speră că fata lui va avea o viață mai bună în bogăție, mama Mădălinei (excelentă Oana Liciu-Gogu!) care simte că fata ei nu este făcută pentru acea lume dezmățată, doctorul (Dorin Ceagoreanu) care știe tot, care ar fi fost partenerul ideal pentru Mădălina, asistentul (Robert Vladu) care îl are pe Puiu în pază, asistenta autoritară (Irina Bodea-Radu), oameni din cele două anturaje, săraci și bogați deopotrivă. Iar amintirea e moartea Mădălinei (spectacolul începe cu corpul inert al Mădălinei așezat în sacul mortuar, pe un cărucior, gata de drum, la căpătâiul căreia stă doctorul, cel care a iubit-o și cel care trebuie să îl analizeze psihiatric pe criminal).



Proiecțiile pe acele paravane care ne înconjoară (picături de ploaie sau roșu sângeriu care se împrăștie și cuceresc suportul, ca într-o acuarelă ori știri mondene) și lumini ce semnifică o anume stare de spirit a grupului sau a personajului principal sunt singurele pete de culoare.




O poveste clasică spusă modern, spusă altfel de regizor și de cea care semnează dramatizarea. Cu voci care reverberează uneori, adâncind spusele, cu proiecții, cu dans și costume care aduc pe scenă și timpurile din roman, dar și timpurile noastre - foarte interesante costumele personajelor (doar la tinerii care dănțuiesc nu am agreat pe deplin alegerea, nu am înțeles-o), de un alb imaculat, simple și complexe în același timp, combinând modernul cu tradiționalul, sugerând nivelul social al fiecăruia, precum și starea de prizonier al protagonistului, toate ca și cum povestea nu e doar de ieri, e și de azi. Cu o străbatere a zonei din înaltul scenei care îndepărtează și amplifică un sentiment. Și chipul Mădălinei, care încheie rotund într-o anume măsură povestea, apare la final proiectat pe aceste paravane înconjurătoare, în preschimbarea sa de la tânăra fată de la țară, simplă și curată, la domnișoara educată la Paris, la femeia râvnită, în cele din urmă la cea ucisă.




Ciuleandra
Dramatizare: Angelina Roșca-Ichim, după romanul omonim de Liviu Rebreanu
Regia și scenografia: Dumitru Acriș
Coregrafia: Ștefan Lupu
Distribuția: Mihai Rădulea, Patricia Buraga, Dorin Ceagoreanu, Cosmin Brehuță, Izabela Badovics, Mihai Sima, Oana Liciu-Gogu, Irina Bodea-Radu, Mihai Alexandru, Robert Vladu, Daniel Cergă, Bogdan Tălmaciu, Simona Codreanu, Andrei Șchiopu.

Spectacolul care încheie acest showcase - Stele invizibile - este un spectacol, în raport cu celelalte două, plin de culoare și de candoare, în ciuda temei pe care o propune. O fetiță, care-și spune La, suferă de Sindromul Down și ea se simte diferită, nu doar prin chipul care îi este altfel decât al celorlalți, ci mai ales prin atitudinea pe care o au ceilalți față de ea, de la familie la societate, bullying-ul fiind la ordinea zilei.




La este un copil sensibil, care-și iubește mama foarte mult (Ma, cum îi spune ea), care are nevoie de afecțiune și care încearcă să înlocuiască o realitate crudă cu povești născocite, povești pline de culoare, povești din lumi îndepărtate, cu sunete și vibrații liniștitoare. Și-a construit în minte propria-i insuliță - cu bile rotunde, așa ca ea, cu multă culoare, așa cum îi este și ținuta, dar mai ales cu praf de stele invizibile - unde o vizitează toate personajele din mintea ei. Sunt binevoitori și bineveniți.



Iar La este precum Oblio, este copilul altfel, cu fața rotundă (poate de aceea îi place tot ce este rotund) și ochii oblici, care nu cere decât iubire, dar care vede și simte tot ce se petrece în jurul său: o familie disfuncțională, cu un tată violent și o mamă care se mai pierde în alcool, cu un frate care se poartă atât de urât cu ea, cu copiii de la școală care râd și își bat joc de ea. Oricât încearcă ea să evadeze în poveste, vocile care îi strigă că e altfel, râsetele răutăcioase ale copiilor, vorba tatălui: mai bine scăpai de ea! nu dispar. Și la final își desprinde acele elemente vestimentare aurite, ca și cum ele sunt tot parte din poveste, pentru că realitatea e alta.



Acorduri, de fapt ciupituri de chitară electrică, așa cum poate ar suna corzile inimii când plesnesc, așa cum ar suna lacrimile care țâșnesc din ochi, însoțesc tot acest monolog al copilei. Doar ritmurile ca de poveste indiană îmblânzesc, atunci când ne spune poveștile ei, atmosfera, și ne poartă, alături de La, în alte lumi. Două personaje își fac apariția, care, prin mișcări unduitoare, prin voci ușor misterioase, ne spun povestea țesută în mintea fetiței.



Emoționantă interpretarea actriței Patricia Buraga în acest spectacol, un spectacol pe care îl recomand cu toată căldura!

Stele invizibile
De Sophie Reyer
Regia: Sorin Militaru
Scenografia: Cristian Marin / Coregrafia: Andreea Duță / Video-design: Maria Chirilă / Muzica originală: Andrei Șchiopu & Mihai Rădulea
Distribuția: Patricia Buraga, Mihai Rădulea, Andrei Șchiopu

Așadar ne-am întâlnit oameni de teatru: regizori, critici de teatru, manageri, directori de casting, secretari literari ca să privim în vitrina cu spectacole a unei instituții care cred că de acum încolo își propune să fie mai vizibilă pe scenele teatrelor din țară. Și nu pot decât să le doresc SUCCES!

(foto: Maria Ștefănescu)
De: Csaba Székely Regia: Botond Nagy Cu: Robert Vladu, Cosmin Brehuță, Bianca Holobuț, Irina Bodea-Radu, Mihai Sima, Andrei Șchiopu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus