Și asta se întâmplă nu pentru că doi actori super-sexy, fiecare la vârsta lui, sunt implicați în scene de o sexualitate incandescentă, ci pentru că e vorba despre gustul dulce-amar-incert al puterii. Și se mai întâmplă și pentru că fiecare dintre noi am avut (cel mai probabil) momente când am vrut să fim în control și nu s-a putut, iar când, în sfârșit, s-a putut, chiar și decenii mai târziu, am trăit, ca ieri, o dorință extatică de dominare a celuilalt, simultan cu dorința neîmplinită de a fi iubit și văzut de persecutorul tău care te domină. O dinamică de tip parazitar, cu promisiunea răzbunării asemănătoare unei guri de apă rece într-o zi în care simți că nu poți, cu nici un chip, să potolești dogoritoarea caniculă.
Această confuzie plutește în tot filmul, mai puțin în momentele de întâlnire ale celor doi protagoniști, magistral interpretați de Nicole Kidman (care pare a-și trăi de câțiva ani încoace a doua tinerețe cinematografică) și Harris Dickinson (care pare a fi interpretat rolul cel mai dificil și împlinitor al carierei sale de până acum). Acolo, aproape totul e clar: asta își doresc amândoi și, deși ceea ce se trăiește între ei nu are un nume, are vigoarea realității. Are autenticitatea cu care regizorul și scenaristul Halina Reijn speră să contamineze spectatorii la finalul filmului pentru a-i ajuta să se apropie și mai mult de cine sunt ei cu adevărat. Mă întreb cum ar fi fost acest film cu un regizor bărbat? Poate s-ar fi simțit mai agresiv, poate mai teritorial, întreaga dinamică legată de putere. De data asta, însă, s-a văzut că accentul a fost pus pe intensitatea trăirii și, deși nenumită decât în treacăt și indirect, pe trauma generată de abuzul infantil care lasă urme adânci în adultul care nu devine niciodată altceva decât un copil în așteptare. În așteptarea îmbrățișării mamei și a căldurii acesteia, în așteptarea atenției tatălui și a cuvintelor magice "my baby girl" care nu au venit niciodată, dar rămân mereu sperate. Și se însoțesc la vârstă adultă de multă rușine și dispreț față de sine și de ceilalți și disperare din partea celei care a fost, în fapt, a good girl și căreia, în ciuda acestui fapt, nu i s-a oferit niciodată biletul de plecare din copilărie, căci tatăl nu a descătușat-o niciodată din obsesia lui față de ea sau din indiferența lui față de ea, ambele la fel de toxice pentru fiică, și nu i-a dat impresia că e o persoană, ci un obiect: o prințesă de porțelan sau o figură fantomatică, aflată acolo, prin peisaj. Și așa rămân unele femei în complexul Puella Aeterna și, precum un vulcan încă activ, nu erup când vor ele, ci stau în așteptare, până când o imagine sau niște cuvinte-stimul declanșează episodul complexual. Nu știm ce e mai bine: ca acesta să se petreacă și să se devitalizeze complexul sau să fie înăbușit și explicat în procese lungi terapeutice, dar, în sine și în potențial, să rămână mereu activ. Imaginea de la finalul filmului înfățișează exemplar acest lucru: complexul e viu și se pune în joc autonom. Nu trebuie că dominatorul să fie, în fapt, lângă tine ca să te simți fetița căreia, în sfârșit, îi dă tatăl atenție. E de ajuns să închizi puțin ochii și să te identifici cu un câine și să simți atenția și mângâierea pe care acesta le primește de la stăpânul său, iar libidoul e activat instant.
E un film greu de executat. O bănuiesc pe Kidman de reminiscențe de tip Lolita numai dacă mă raportez la felul diafan în care știe să se mențină, la tinerețea pe care încearcă să și-o conserve cu orice preț, la zâmbetul și glasul fetiței care i se activează uneori și la dorința pe care, conștient sau nu, a declarat-o (în același interviu în care și regizorul a zis ce spera de la acest film), că a sperat să i se ceară să pună în joc anumite scene, tocmai pentru a nu le lasă nemanifestate. Ta-na-nam... Aici vezi ce înseamnă un casting bun: să intuiești cine e făcut pentru un anumit rol, nu doar cine l-ar putea tehnic executa.
Altfel, au fost câteva elemente puțin explorate în film, cred, și acestea destul de intenționat puțin explorate, pentru a arata cât de puțin importante și de puțin intense sunt în comparație cu forța complexului care te poate prelua la un moment dat și, în sine, domina. Căci acesta te domină, nu altă persoană, și proiecția tatălui negativ sau a mamei negative pe care o faci pe cealaltă persoană te domină, nu persoana în sine. Elementele sunt: leadership-ul feminin și furcile caudine prin care, ca femeie, trebuie să treci într-o companie ca să ajungi sus și lupta pe care trebuie să o duci pentru a rămâne acolo unde ai ajuns prin forțele tale barând afronturile care vin dinspre persoane aflate în poziții de putere, toleranța părinților pentru alegerile copiilor, fie acestea din zona moralității (a înșela sau nu), alegerilor partenerilor (same-sex), consumului de substanțe la vârste fragede, reziliența copiilor parentali, supremația minții, importanța sintagmei repetate (de altcineva și către altcineva): "you're so young, I don't want to hurt you", obtuzitatea etichetărilor de tip "normal" / "anormal", încercările terapeutice, inclusiv menționarea EMDR-ului (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) ca formă terapeutică utilizată în gestionarea traumelor profunde, (cred) ne-întâmplătorul nume Samuel (tânărul iubit) ca restaurator (ca în Vechiul Testament) al unui echilibru interior (al protagonistei, Romy), apelul la religie ca ultimă redută (citirea Bibliei de către soțul înșelat care nu mai înțelege nimic), lupta Oedipiană și Banderas... Antonio Banderas căruia, la un moment dat (spoiler alert!), îi zice nevastă-sa (adică Nicole, în film), că nu a avut niciodată orgasm cu el. Hai, dom'le, că asta a fost prea de tot, deși, dacă te uiți mai bine, și el, ca și ea, transmit același mesaj, mai mult sau mai puțin simbolic: că frumusețea fizică pălește în vreme. Rămâne doar iubirea și dorința puternică a acesteia de a fi trăită în forma sa cea mai reală posibil.