Mi s-a părut cu atât mai particulară abordarea, cu cât - spre deosebire, de pildă, de filmele lui Lanthimos sau Verhoeven - nu transformă sexualitatea într-un spectacol: nu e nimic extravagant sau excentric în comportamentul intim al celor doi, și nici eroic. E drept că se ațâță sexual prin tot felul de jocuri de putere, ce ar putea să pară neobișnuite unei societăți pudibonde, dar momentele respective nu sunt prezentate nici șocant, nici glamourizat, ci mai degrabă sec. Trăirea sexuală prilejuiește aici purificarea, e aproape o formă de asceză (să nu ajungem totuși cu gândul până la Bresson).
În ciuda unor secvențe mai convenționale în erotismul lor libidinal - mai ales cele care apelează la muzică pop pentru a construi o atmosferă senzuală -, în majoritatea atracția și actele sexuale sunt îmbibate deopotrivă într-un pericol iminent, o pierdere de moment a rațiunii și o senzație de derizoriu. Plasate doar temporar în afara moralei, sunt o manifestare brută a unor pulsiuni pe care protagoniștii nu și le mai controlează. Sunt jocul disperat al unor copii conștienți în restul timpului că ceea ce fac poate fi judecat drept o perversiune și o denaturare a regulilor sociale.
M-am întrebat în sala de cinema - jenat de posibila puerilitate a gestului - de ce am râs în hohote de atâtea ori în timpul desfășurării scenelor sexuale, pentru a realiza pe parcurs că erau ieșiri cauzate de construcția dramaturgică a momentelor respective: realizatoarea de origine olandeză Helina Reijn include constant scurte reacții amuzate ale celor doi menite nu doar să detensioneze secvențe care riscau să devină prea monumentalizante, ci mai ales să devoaleze gradul de ludic, de autoironie necesare intrării până la capăt în jocurile respective. Masochismul relației e potențat de aceste scurte ieșiri ale lor din convenție, când persona uzuală a protagoniștilor pare să conștientizeze enormitatea și chiar ridicolul situației, doar pentru a decide rapid că nu-și dorește (sau nu poate) să reziste tentației de a continua jocul.
Scenariul are destule note simpliste și clișeice - mai ales în construcția prea monocordă a unor personaje (soțul, fiica, asistenta ei) -, însă mai importantă mi se pare direcția de ansamblu a filmului. Căci în loc să descrie încă o poveste de iubire imposibilă afectată de cutumele sociale, Babygirl e despre replica pe care iraționalul o dă rațiunii pentru a recrea un echilibru necesar și despre trauma (cu efecte deseori imposibil de cuantificat în termeni de "pozitiv"/ "negativ") cauzată de o sexualitate lăsată să erupă. În cazul protagonistei, mai ales, sunt surprinse cele mai subtile oscilații produse de discrepanța considerabilă dintre demnitatea și răceala afișate în public (ca răspuns la așteptările celorlalți de la o șefă de succes) și nevoile reale diametral opuse (de a fi cât mai "murdărită" - și la propriu -, de a fi umilită și, astfel, de a suferi un soi de regresie transformatoare).
Nicole Kidman îmi confirmă - o dată în plus - ce actriță de cinema formidabilă este. Partitura ei pare o continuare, mai nuanțată și mai puțin exotizată, a celei din Eyes Wide Shut: scena din debut în care iese din penumbră goală, cu spatele la aparat, ar putea funcționa chiar ca o trimitere directă la aceea faimoasă a dezbrăcării rochiei negre în filmul lui Kubrick. Însă, într-un mod manifest, aici goliciunea nu îi e exhibată, nu face niciodată striptease - nici la propriu, nici la figurat - până la capăt, ci e văzută ca parte a unui proces aproape terapeutic, de asumare și regăsire a unei identități reale, neparazitate de factori externi. Spre deosebire de rolul interpretat în urmă cu 25 de ani, în Babygirl îi e zdruncinată aparența statuară de sfinx, iar apropierea constantă de chipul și de corpul ei în momente dintre cele mai diverse prilejuiește - intuiesc că mai intens în sala de cinema, decât s-ar întâmpla în fața televizorului - o deconstrucție în filigran a personei ei artistice. Protagonista prezintă, la grămadă, frânturi din multe eroine memorabile pe care le-a interpretat în trecut - nesiguranța nevrotică, puseurile de autoritate, lentoarea, exuberanța unora dintre ele -, sau chiar face trimiteri la operațiile estetice ale actriței. Kidman le revizitează succint și, apoi, se scutură de toate aceste date pentru a se transforma pe parcurs dintr-o sculptură atent șlefuită într-o magmă greu de prins în cadrele unei forme precise. În ciuda aparențelor, e rolul ei cel mai punk.