***
Un bărbat moare. Văduva sa, Bernarda Alba (Luiza Martinescu), decretează doliu de 8 ani pentru gospodăria pe care, de-acum, o conduce ea și în care trăiește alături de mama Maria Josefa (Mirela Pană), servitoarea La Poncia (Laura Iordan) și cele 5 fiice: Angustias, 39 de ani (Alina Manțu), Magdalena, 30 de ani (Cristiana Luca), Amelia, 27 de ani (Otilia Nicoară), Martirio, 24 de ani (Mihaela Velicu) și Adela, 20 (Ecaterina Lupu). Suntem într-un sat din sudul Spaniei, în Andaluzia, cândva în anii '30 ai secolului trecut. Casa Bernardei Alba e cel de pe urmă text al lui Federico García Lorca (finalizat în iunie 1936, cu două luni înainte de moartea sa prin asasinare în Războiul civil spaniol, înscenat în premieră absolută abia în 1945), cel care, alături de Nunta însângerată (1932) și Yerma (1934), formează Trilogia rurală (trilogia tragediilor andaluze) a autorului spaniol.
Casa are pereți și stâlpi albi, femeile poartă veșminte negre. Scenografia Alexandrei Budianu e oarecum austeră și, în primele momente, creează o distanță între protagoniste și public. Senzația de depărtare e accentuată de faptul că prima dintre scene se întâmplă în spatele unui geam și că vocile actrițelor sunt mediate de lavaliere. Senzația e superficială și e repede înlocuită. Dinamica spectacolului, atenția actrițelor față de fiecare gest al personajelor lor și eclerajul divers, inspirat, impecabil coordonat cu ideile regizorale (Cristi Niculescu) creează rapid intimitate, familiaritate, empatie. În plus, sound design-ul Dianei Mititelu propune un univers sonor omogen, lipsit de stridențe, privilegiind deopotrivă replica și muzica.
În numele tradiției, Bernarda Alba impune dictatura izolării. Luiza Martinescu controlează cu precizie și inteligență tonul și gesturile personajului, necedând nici o clipă tentației de a acapara atenția. E suficient că impune regula care dă peste cap viața tuturor. De o parte a segmentului vârstelor, mama Mirelei Pană se joacă de-a luciditatea, livrând cu multă poftă când episoade în care pare ancorată într-un trecut definitiv pierdut, când poante care mușcă atroce din ipocrizia prezentului. De cealaltă parte, fiicele cele tinere, așteptând (asemenea celor două personaje beckettiene, asemenea celor trei surori cehoviene) o venire și, apoi, o plecare. Privind deopotrivă din interior și din exterior asupra casei albe zidite în negru, La Poncia Laurei Iordan aduce bârfele satului în urechile celei ai cărei ochi refuză să vadă.
Cele 5 sunt victimele perfecte. Privind și, uneori, evadând prin ferestre (textul vorbește de gratii așezate în dreptul fiecăreia, Alexandra Budianu și Diana Mititelu aleg, inspirat, să nu le reprezinte, păstrându-le exclusiv în mintea personajelor), spre deosebire de bunica ce forțează încontinuu ușa, fetele dau senzația de zbor pornit iar și iar și iar, întrerupt iar și iar și iar. La final, tot o plutire va anunța și marca vizual tragedia.
Bătrâna, fiica și nepoatele ei sunt unite, la un anume moment, de un cântec tulburător, intonat mai întâi de bunica și preluat apoi de toată lumea. Surorile își trăiesc pe deplin complicitatea în flamboaiante momente de dans dezlănțuit (coloana sonoră e dominată de obsedanta You don't own me, șlagăr lansat în Lesley Gore în 1963) și în tablouri vivante memorabil așezate în scenă & lumină de Mititelu & Niculescu. Secvența celor 5 căzi învelite de reflectoare albastre are toate șansele să facă istorie.
Segmentul vârstelor e, la rândul său, spațiat în spațiul celor 19 ani care le despart pe fetele visând la măritiș (adică, în contextul epocii, la eliberare). Exuberanța molipsitoare a mezinei interpretate de Ecaterina Lupu lovește din plin în fragilitatea și nesiguranța "senioarei" jucate de Alina Manțu. Undeva, din umbra duelului celor două pentru un același bărbat, Martirio a Mihaelei Velicu visează, toarnă, complotează. Pasiunea tridentului e însoțită, nu chiar de pe tușă, de impetuozitatea Magdalenei Cristianei Luca și de prelungita inocență a Ameliei Otiliei Nicoară.
Farmecul major al spectacolului e că reușește să demaște, cu farmec, umor și grație, ce vasăzică o societate ce-și schingiuiește cetățenii. Nici o secundă Diana Mititelu nu îngroapă sămânța solară a personajelor sale, deși contextul dramaturgic (citește social-politic) le potențează cele mai negre gânduri și instincte. Contrar tendințelor acelor (Lorca e ucis de acea extremă dreaptă contemporană cu Hitler, Mussolini, Codreanu etc.) și acestor (CG, DT, VP etc.) vremuri, Casei Bernardei Alba de la TSC pune toții banii pe victoria curajului & libertății omului în eternul derby cu frica & înregimentarea hoardelor.
(Foto: Marian Adochiței)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 11 ianuarie 2025 @ Sala Studio - BCR a Teatrului de Stat Constanța)