Montările văzute de-a lungul timpului au evoluat continuu, după cum e firesc, de la fondul realist clasic din anii '60 - '70 ai secolului trecut, solidificat până și în producțiile "oficializate" tip "teatru tv", la modernizări și postmodernizări de tot felul. De la imaginea oarecum idilică de decor pictural cu "livada de vișini" profilată pe fundalul scenei, la fulguirea petalelor florilor de vișin pe scenă și în avanscenă (în spectacolul lui Roberto Bacci), la "drujbe" zornăitoare ce se înfig în trunchiurile vișinilor, la borcane pline cu compot de vișine, la decoruri masive cu celebrul dulap "însuflețit", la apa adusă pe scenă pentru a sugera râul în care s-a înecat băiețelul moșieresei Ranevskaia Liubov sau la o întreagă expoziție de mobilă Ikea adusă pe scenă în spectacolul lui Slava Sambriș pe scena teatrului sucevean. Inventivitatea regizorală nu cunoaște limite. Mereu creatoare, ba chiar și destabilizatoare.
Spre a contrazice aceste încărcături scenografice greoaie, regizorul rus operează în direcția unei simplificări dezarmante. Scena e aproape goală la ridicarea cortinei. Pare o sală-atelier unde urmează să aibă loc o repetiție. Dar repetiția care urmează e spectacolul însuși. De pereții înalți și masivi se sprijină câteva obiecte, printre care și ușa de lemn ce substituie dulapul problematic unde sunt depozitate spre neuitare amintirile familiei. (Scenografia și costumele: Mo-Lu). Epurare ce pare pe moment șocantă, dacă nu chiar scandaloasă. Doar atât? Fără samovar și troică? Fără inserarea unor acorduri muzicale rusești la care apelează de obicei regizorii pentru un fond sonor adecvat? Dar personajele aduc cu sine, din replici și nostalgii rostite cu dulceață, tot ansamblul necesar să reconstituie atmosfera reședinței vechi de familie cu însemnele vieții de provincie dintr-o gubernie rusească. Adaug o formulare riscantă: elementele de mobilier agresiv din teatrul clasic sunt susținute de vocile personajelor, împletite "din cutele memoriei" (după cum scrie Mihai Brezeanu în cronica lui la acest spectacol). Astfel că esențializarea limbajului face loc simbolurilor ce alcătuiesc până la urmă comicul sau mai exact chiar "farmecul discret al burgheziei" (farmec câtuși de puțin bunuelian).
Și acum să mă întorc la bătrânul Firs, adică la Corneliu Jipa, interpretul lui. Firs leagă firele scenelor într-o unitate de viziune regizorală cu totul remarcabilă. Explicabil de ce monologul lui din final e așezat de regizor ca incipit al piesei, pentru că el, servitorul atașat de stăpâni, știe cel mai bine și ne spune istoria familiei și a moșiei deținute de Ranevskaia Liubov Andreevna.
În viziunea regizorului rus Nikita Betehin, piesa are un prolog alimentat din nostalgiile bătrânului și un epilog surprinzător atașat, cu rupturi din Cântecul lebedei, la care sunt adăugate subiectivisme afective din experiența de o viață a actorului Corneliu Jipa, firesc etalate. Personajul intervine ocrotitor-proteguitor în viața celorlalți actanți, mânați din spate de vijelia trăirilor și a pasiunilor răvășitoare. Firs este însăși memoria locului. El spune povestea. Când este dus la spital, ceilalți se îngrijorează. Ranevskaia Liubov Andreevna, conturată scenic de actrița Alina Negrău, primește caracteristicile unei aristocrate, răvășită de remușcări și nostalgii. Frumoasă și doritoare să-și trăiască viața, s-a refugiat și a stat 5 ani la Paris numai pentru a nu mai vedea râul în care se înecase băiețelul ei. De altfel, copilul pierdut este reînviat în visele ei și apare pe scenă într-un joc oniric în persoana copilului Rareș Vălean, îmbrăcat în clasicul (pe atunci) costum de "marinel" sau "mariner" (dar nu insist, pentru că ajungem la Dl. Goe și chiar nu e cazul).
Un hârșâit constant, de motor hârbuit, sporește tensiunea așteptării deznodământului. Filele de hârtie întinse pe întregul spațiu al scenei dau impresia de lume răvășită, în schimbare. Ce se va întâmpla cu moșia? În așteptarea verdictului, moșiereasa dă o petrecere, extrapolată în spectacol la dimensiunea unei alunecări / învăluiri onirice în extra-spațiu narativ. Personajele devin năluciri extrase dintr-un timp decrepit, ieșit din barierele normalității. Pe peretele unde sunt proiectate imagini video apare bruiajul sâcâitor al unui ecran fără miră, semn al vacuității, al rupturii survenite între două lumi ce nu mai pot supraviețui împreună, după care cifrele descrescătoare ale unui cronometru al timpului marchează scadența, momentul plecării (video design: Mihail Zaikanov). Dacă pereții din decor, înalți, lipsiți de ornamente și strălucire, indicau încă un perimetru posibil al unei case pustii, ei sunt demontați pe rând, de mașiniști plăpânzi, sub ochii publicului, ca efect al schimbării ineluctabile. Timpul nu mai poate fi adus înapoi. Parcă nici n-ar fi fost. Sunt sublinierile făcute de eroii piesei, dar mai ales de nostalgicul Firs. Alături de Mo-Lu, Cristina Cătina își aduce contribuția ca asistentă scenografă, în vreme ce la insinuările textuale / potrivirile de nuanță colaj, contribuie Codruța Cadar.
Impulsionarea onirică accede la bufonerii și gesturi extreme precum tăvăliri prin hârtiile vraiște de pe scenă, expresii ale unor trăiri imposibil de cenzurat. Firs primește înfățișare de clovn, exaltările moșierului falit Pișcik, care reușește să împrumute bani, sunt "traduse" prin comice rostogoliri de rubicondul Tibor Székely. Viciul lui Gaev Leonid Andreevici de a-și fi cheltuit averea pe bomboane, sancționat sever de sora sa, moșiereasa, este doar trecător amintit. În schimb, în compensație ilară, mulțime de bomboane mentolate se revarsă pe scenă în Schilodul din Inishmaan, celălalt spectacol al showcase-lui sătmărean. Ciprian Vultur exteriorizează firea nepăsătoare și aiurită a lui Leonid Andreevici, care mereu uită să se îmbrace mai gros pentru a nu răci. Ajutat de calități vocale deosebite, Andrei Stan reușește să contureze în Lopahin Ermolai Alekseevici pe reprezentantul clasei în ascensiune, un om hotărât, sigur pe el, ridicat prin forțe proprii. Prestația lui se impune peste masa alambicată a celorlalte personaje care plutesc în incertitudini și sentimentalisme.
Raluca Mara în Ania și Andrei Gîjulete în Trofimov, eternul student, aduc zburdălniciile tinereții pe scenă. Fragilitatea relațiilor dintre tineri e desenată în linii subtile și de Anette Marka, fata în casă Duniașa, care-l iubește pe lacheul Iașa (Bianco Erdei), nu pe Epihodov (Cristian But) care o curtează. Mai responsabilă de soarta moșiei se dovedește Varia, interpretă Roxana Fânață, fiica vitregă a moșieresei. Rolul guvernantei Charlotta, interpretă Carmen Frățilă, pare diminuat în spectacol. Doar o singură scamatorie făcută de ea subliniază integrarea în acest carusel al existențelor bântuite de spectrul schimbării. Simbolul globalizant pentru anul 1900 este că "Rusia întreagă e livada noastră". Pentru anul 2025 ce înseamnă Rusia pentru noi și pentru regizorul spectacolului care nu mai trăiește în Rusia?
(Foto: Frol Podlesnyi)