În montarea piesei Așteptându-l pe Godot la Teatrul de Nord din Satu Mare, trupa "Mihai Raicu", regizorul Ovidiu Caița adaugă bizareriilor textului tradus de Gellu Naum, propriile lui bizarerii. Mai întâi legate de spațiul de joc, apoi de contextualizarea și actualizarea ghidușă a mesajului. Decorul realizat de Tudor Prodan bulversează de-a dreptul. Te izbește ca un bumerang întors brusc din peretele scriiturii. În locul unui copac scorojit de la periferia unui oraș oarecare, apare o benzinărie dezafectată, în ruină, desigur, de la periferia unui oraș oarecare. De fapt, sunt două pompe deformate și ruginite, cum vezi unele abandonate pe marginea drumului, așezate amândouă sub umbrela unui picior cu acoperiș metalic, ce aduce cu un virtual copac până la urmă. Substituire ce intră în contact cu jocul simulat de-a epoca postindustrială. În acest context, replica "Ar fi trebuit să ne întoarcem la natură" primește dimensiunea unui profetic avertisment. Pentru că, nu-i așa, iată la ce ne-a adus hiperindustrializarea!
Victimele ei sunt chiar Vladimir și Estragon, mai apoi Pozzo și Lucky, cele două cupluri ce rătăcesc prin haosul creat de civilizațiile anterioare. Doi homleși aciuiți pe lângă benzinăria în paragină și o slugă legată cu sfoară de un stăpân pirpiriu, ajuns o umbră a ceea ce putea să reprezinte el odată.
Distribuția conține și ea cel puțin o bizarerie. Raportul de forțe fizice și siluete corporale expresive din cuplul stăpân - slugă e schimbat. Robul "gânditor", care știe tot și uimește prin "enciclopedismul" său, e robust, masiv, interpret Romul Moruțan. Monologul său induce ideea unei suprasaturații informative în care sunt parodiate instituții, atitudini, științe, credințe și orientări, toate mixate într-un haos verbal cu stridențe grotești. În vreme ce bogătașul-stăpân e doar o așchie umană devitalizată, ce abia stă pe picioare. Mai mult chiar, rolul lui Pozzo a fost repartizat unei actrițe: Roxana Fânață. Ceea ce sporește confuzia într-o lume pe dos, poticnită în propria ei confuzie. Concluzia exprimată de cei doi vagabonzi, anti-eroi, care își spun Dodo și Didi, este că nimic nu este sigur în afară de gândul, mereu reiterat, că trebuie să-l aștepte pe Godot. Derivatul din Got, inventat de dramaturg, face trimitere la religia creștină, un vârf al protestantismului irlandez, aflată într-un con de umbră, în grea suferință în lumea actuală și de aceea problematica e discret și criptic pusă în pagină. Dar spiritul ludic promovat în scrierile lui Beckett lasă breșe semnificative în identificarea misteriosului Godot. Ceea ce permite regizorului o stupefiantă soluție. În locul băiatului care vine la sfârșitul actului unu și la sfârșitul actului doi (ciclicitate dezarmantă) să anunțe pe cei doi că misteriosul Godot nu poate veni azi, dar va veni cu siguranță mâine, regizorul apelează la imagini video proiectate pe planșeul de deasupra pompelor de benzină, imagini reprezentând ba pe unul, ba pe altul din liderii mondiali ai momentului. Sunt imagini sincopate cu Elon Musk, Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin, Kim Jong-un, văzuți ca virtuale plăsmuiri ale unui Godot mesianic. Ironia mușcă din carnea viciată de sens a prezentului, căci cei doi vagabonzi sunt în căutarea unui sens major vieții lor și primesc în schimb răspunsurile unor fantoșe modificate de inteligența artificială. Prelucrările și proiecțiile video sunt realizate de Andrei Cozlac și Tudor Dreve. Lighting design: Lucian Moga. Aceste imagini sunt de un efect maxim.
Provenind, probabil, din rândul celor ce lucrau la benzinărie, Vladimir și Estragon poartă geci în verde cu alb reflectorizante. Ei manevrează pompa de benzină și o canistră în timp ce se derulează dialogul lor delirant, mereu întrerupt de pauze suspecte și din furtunul de la pompă ca și din canistră se scurge același nisip al nimicniciei, al deșertăciunilor omenești. Nimicul îl determină pe Vladimir, interpret Ciprian Vultur, să înșire cuvinte, cu sau fără sens, pentru a se convinge că trăiește (vorbesc deci exist, derivat din cuget deci exist). Cel care există ca să-i dea replica e Estragon, interpret Andrei Gîjulete, venit mereu bătut de la întâlnirea cu alții ca el. Promiscuitate, morbiditate, speranțe înghețate.
Deși teatrul lui Beckett este, în general, static, Ovidiu Caița revigorează spațiul de joc prin multă mișcare impusă interpreților. Regizorul imprimă personajelor și câte ceva din comportamentul clovnilor, aspect ce nu trebuie neglijat. Jocul cu pălăriile e edificator în acest sens. Rezultatul e că Ciprian Vultur și Andrei Gîjulete reușesc un duet actoricesc remarcabil în ansamblu.
Foarte sugestiv afișul. O scară verticală (a lui Iacov?) care conduce la cer toate speranțele credincioșilor spre a cunoaște lumina divină, dar dispare în norii agnostici, în beznă, în confuzii pământene. Ca scara de pe scenă ce insinuează un copac împreună cu platforma de deasupra, pe care se cațără alternativi eroii piesei, ba pentru a agăța o perie spre a sugera crucifixul, ba pentru a servi pentru Pozzo ca țăruș de care să lege funia care îl leagă de Lucky ombilical, ba pentru a se spânzura. Dar spânzurarea se amână căci totul este așteptare ca și promisiunea repetitivă conform căreia Godot vine sigur mâine. Un mâine fetiș, desigur.