Family.exe e piesa numărul 6, ultima, din volumul Șase piese, un autor, pe care Mimi Brănescu l-a publicat în 2024, la Humanitas. Acolo, în volum, alintul / porecla amantului mamei se scrie Mary, nu Meri, cum gândeam când am pufnit în râs auzind-o prima oară în timpul reprezentației spectacolului pe care dramaturgul în persoană l-a montat la Bulandra Toma Caragiu (premieră: septembrie 2023). Meri, cum le alintau mamele și bunicele noastre bucureștene pe toate coafezele, pedichiuristele, manichiuristele și așa mai departe din copilăriile noastre.
Dar nu, nu e Meri, e Mary. Bizar. Ori poate că nu prea. Aproape de final, chiar înainte să iasă din scenă, Marian / Mary dărâmă imensa și nepotrivita vază care nu se potrivea cu nimic din restul mobilierului. Hmm. Iar bizar. Marian e singurul personaj al piesei care nu e îngrețoșat, scârbit, plin de nemulțumiri, de reproșuri, e singurul personaj care zâmbește, care râde, care încurajează, care vede partea luminoasă. E drept, face figură oarecum tâmpă, dar nu așa făcea și Mîșkin înainte și după ce a dărâmat vaza? Și Laurențiu îl mai face și de idiot de îndată ce i-a stricat kitschosul bibelou! Cu fiul cui era comparat Mîșkin?
Mimi Brănescu a spus în interviuri că autorul său favorit e Mihail Sebastian. Îl știți, cel cu Steaua fără nume. Piesă despre a cărei acțiune se spune, deși nu a fost niciodată dezvăluit explicit de autor, că se întâmplă în Comarnic. Îl știți, orășelul acela prahovean în care ne înfigem în coloana de pe DN1 dacă urcăm spre Sinaia cu mașina și în care ne desprindem din coloană dacă mergem spre Ploiești. Pe sensul la vale, în, probabil, gara Comarnic, a fost coborâtă Mona din tren în Steaua fără nume. Pe sensul la vale, în, cu siguranță, Comarnic, a fost scos Laurențiu din mașină după accidentul pe care l-a suferit la curba de dinaintea ieșirii din localitate. Nimic grav, dpdv fizic. O piatră de hotar, hai, fie, un milestone, dpdv psihic.
Family.exe e povestea unui măcel. În afară de sânge, curge totul. Mimi Brănescu nu e Cristi Puiu, dar a jucat în mai multe filme de Cristi Puiu. Și asta contează al naibii de mult când vorbim de unul dintre dramaturgii și scenariștii cu cel mai accentuat simț al realității românești, fie ea urbană ori rurală. Textul acesta are ceva din precizia necruțătoare cu care Puiu decupează adevărurile oamenilor din jur, precizie și necruțare pe care Mimi o învelește în proverbiala sa empatie cu tot ce-i omenesc, fie el virtuos ori păcătos. Și mai e și o oarecare influență de la Scorsese și Mamet citire, care îi face pe Laurențiu și invitații săi să repete anumite întrebări și anumite răspunsuri până aproape de exasperare (cu un strop de atenție, se pot sesiza infinitezimale, dar decisive diferențe între fiecare dintre întrebările repetate, între fiecare dintre răspunsurile repetate).
Am vorbit de invitații lui Laurențiu și am uitat să-l pomenesc pe Anton (Cornel Scripcaru), soțul surorii Polixenia (pentru precizie, Polixenia Maria). El vine mai târziu, neanunțat, neinvitat, dar nu mai puțin bombardat de rafalele lui Laurențiu. Pictor amator, 60 de ani, pierde-vară. Totuși, tată a doi copii. Și soț. E drept, partea de soț are ceva cehovian. O lipsă. Lipsa de iubire. Polixenia îl orice numa' nu iubește. Noroc cu copiii. Noroc?
Fișierele de tip.exe sunt considerate printre cele mai periculoase pentru potențialul lor virus-ator. Descărcate din neatenție și instalate din neglijență, .exe-urile cam curăță computerele. Cam asta face și omul lui Gheorghe Ifrim. Curățenie. De soție, de cel mai bun prieten, de mamă, de cumnat, de soră. În ordine numelor de pe tricouri. Sau, mai corect, a numerelor de cont. IBAN-uri conjugal-amical-familiale. La asta se rezumă treaba.
Gheorghe Ifrim e genul de actor pe care îl știm cât de bun e în registru comic (Dem Rădulescu 2.0 e doar un punct de început în caracterizarea sa) și neglijăm cât de bun și dincolo de asta. One-man show-ul pe care îl face în Family.exe (în fruntea unei distribuții în care impresionează și Paula Niculiță în rolul surorii, și Manuela Ciucur în cel al mamei) ar trebui să ne convingă. Personajul Laurențiu îi dă libertate de mișcare și exprimare. E când stăpân pe situație și desfășurarea acțiunii, când vulnerabil și depășit de evenimente, când dominator, când în lacrimi, când bărbatul de succes în jurul căruia să rotesc astrele / oamenii din jur, când individul singur și învins. E convingător, e atașant, e haios, e emoționant, e o reflexie a multora dintre noi.
Și, totuși, ce află Laurențiu în Comarnicul acela "nicicum, impersonal și gri"? Dar în după-amiaza marii întâlniri din sufragerie? Tot ce spune are acoperire. Tot ce reproșează are o bază. Și totuși, și el cade împreună cu toți ceilalți. Și totuși, tot ce le spune, tot ce le reproșează lor și-ar putea spune și sieși, și-ar putea reproșa și sieși. Nu la nivel de amănunt (e adevărat, doar el muncește de rupe și doar el câștigă fără număr), dar când vine vorba de esențe. Telefoanele ne-răspunse au sunat în ambele sensuri.
Într-un film de Kaurismäki, Mona și Laurențiu s-ar fi așezat pe aceeași bancă murdară din Comarnic și, sub binecuvântarea unui porumbel urât, pesemne că ar fi sfârșit bine. Mimi trăiește în patria lui Puiu și oricât de mult Sebastian ar avea în el tot spre-o mută disperare solitară e silit să-și conducă eroul. Mă rog, solitar, dar cu compot, zacuscă, vin, reviste, de toate. Toți ne încuiem până la urmă într-o pivniță, nu?
(Foto: Andrei Gîndac)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 22 ianuarie 2025 @ Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra