E un film-eseu bazat pe convorbirile telefonice interceptate de armata Ucrainei între soldați ruși și familiile lor rămase acasă (cel mai des, mame și iubite / soții). În plan vizual, e bazat pe o serie de tablouri preponderent statice și lungi, reprezentând tot felul de locuri din Ucraina - atât din mediul urban, cât și rural -, majoritatea atinse de bombardamente. Însă în loc să inducă exclusiv dezolare, aceste cadre conțin întotdeauna măcar un mic detaliu - culori vii, un obiect particular, o textură, sau altceva - care, pe de-o parte, le personalizează, căci e evident că au fost la un moment dat populate, iar pe de altă parte le integrează într-un context - natură, oameni sau animale trecând prin dreptul lor - unde viața continuă să se manifeste, oferind astfel un crâmpei de speranță că până și cele mai degradate dintre ele vor putea fi reconstruite la un moment dat.
În acest timp, peste fiecare astfel de tablou e suprapus un fundal sonor format în principal din conversațiile telefonice ale unor anonimi (căci există câteva momente bine plasate acompaniate și de muzică cu accente lugubre). De cele mai multe ori, putem să ni-i imaginăm minimal, în funcție de descrierile pe care le oferă, dar includerea lor în film pare că a fost decisă de cineastă pentru a prezenta perspective cât mai diverse asupra războiului. De cele mai multe ori, soldații sunt cei care încearcă să ajusteze perspectivele nerealiste și să tempereze avântul mamelor și soțiilor patriote, care le descriu ce văd la televizor în Rusia. În prea puține cazuri, vocea decepționată a acestora, căpătând uneori brusc accente de indignare, pare să aibă câștig de cauză în fața propagandei pe care încearcă să o demonteze. Sunt, însă, și situații în care soțiile izbucnesc în tirade la adresa statului și războiului, sau în care bărbații sunt cei îndoctrinați mai mult. Sau cazuri când un bărbat sau o femeie izbucnesc în plâns, căci acesta urmează să participe la o misiune fără sorți de izbândă. În general, pe parcurs se acumulează foarte multe perspective și detalii de toate naturile (ideologice, geografice, identitare, olfactive, vizuale, sonore ș.a.m.d.).
Dar nu asta contează cel mai mult, ci accentele de ton ale afirmațiilor, sau abia perceptibilele ezitări și opintiri din interiorul conversațiilor - adică distanța (înțeleasă în toate felurile posibile) dintre cei de pe front și cei de acasă. Precum familiile soldaților, nici noi, spectatorii nu primim acces decât la frânturi din realitățile acestora. Nu putem intra în viețile lor de zi cu zi, deoarece nu avem cum să ne imaginăm până la capăt ce presupune aceasta - la fel cum nici cu ucrainenii nu putem pretinde să ne identificăm până la capăt. Karpovici țese o structură narativă complexă între ce și cât arată și ce și cât păstrează în afara cadrului: e important să prezinte suficient încât să putem începe să brodăm pe marginea acelor realități, dar nu până la a ne imagina că știm și înțelegem (așa cum, sub forța diverselor mesaje ce ajung la noi pe căi mediatice am putea ajunge să credem). Dincolo de tabere, realizatoarea ne pune în fața unor oameni; oameni cu opinii suficient de diferite încât să fie dificil să nu ne recunoaștem măcar într-una dintre ele, dar și cu frici, speranțe, descumpăniri. Pentru mine, filmul acesta e unul dintre cele mai complexe și vii portrete ale războiului realizate vreodată, nedevenind nicio clipă tezist și didactic - ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător și dificil cu cât a fost conceput de o echipă de artiști dintr-o țară (Ucraina) aflată încă în plin război.
În plus, cred că nu am mai văzut până acum un film care să-mi amintească atât de tare de eseurile extraordinare ale lui Chantal Akerman (D'Est / Din est, Là-bas / Acolo jos, De l'autre cote / De cealaltă parte etc.): Karpovici are aceeași capacitate de a converti spații pe care avem senzația că le-am mai văzut în articole de presă sau pe internet și conversații în aparență anodine într-unele ce devin treptat tot mai intime, de parcă ar fi casele noastre, terenurile noastre de joc, frații, copiii, părinții sau soțiile noastre. Sau chiar noi înșine. Nu suntem într-un război similar cu cel din Ucraina, dar sunt șocant de multe analogiile posibile între perspectivele exprimate de vorbitorii din film și cele vehiculate la nivelul societăților în care trăim departe de ei și de aceste evenimente.