Prima parte am ignorat-o, gândesc la fel ca ea, întotdeauna m-am simțit pe dinafară când s-au făcut glume în jurul meu și nu le-am înțeles, am evitat mereu să fac glume pentru că mi-a fost rușine că se va râde de mine, nu la glumele mele sau, și mai grav, nu va râde nimeni.
Întrebarea copilului însă m-a pus mult pe gânduri. Chiar așa, pe mine cine m-a învățat să râd? M-a învățat cineva să râd? Avem nevoie să ne învețe cineva să râdem?
Nu mi-o amintesc pe mama râzând atunci când eram copil. Am însă o mătușă care râdea mult, dar râsul ei era considerat nepotrivit, prea gălăgios, prea mult. Mi-l mai amintesc pe tata râzând, dar el râdea doar atunci când bea, deci și râsul lui era nepotrivit, provoca anxietate și veselia lui era un semnal de alarmă.
Mi s-a întâmplat de multe ori să mă uit la câte un film din categoria "comedie" și să plâng cu sughițuri, am simțit mereu că ceva nu este în regulă cu mine, că sunt pe dos față de cei din jurul meu.
Am simțit că pierd ceva important pentru că nu știu să râd, nu știu cum și când să fac asta, am crezut mult timp că oamenii pe care îi vedeam fericiți sunt astfel pentru că pot râde.
Am fost un copil serios, am devenit un adult serios și o mamă serioasă, prea serioasă. M-au stânjenit râsetele celor din jur la fel de mult pe cât le invidiam, nu le-am înțeles, în multe contexte i-am judecat pe oamenii care își permiteau să râdă când eu credeam că ar trebui să fie serioși.
Sala de teatru a fost unul dintre locurile în care nu am înțeles râsul. Și asta pentru că deseori în jurul meu se râdea în timp ce eu plângeam. Cel mult mi s-a întâmplat să schițez un zâmbet și chiar și cu acela mi-a fost rușine.
Uneori m-a înfuriat râsul celorlalți. A fost o scenă la un moment în De ce fierbe copilul în mămăligă? la care m-a bușit un plâns dintr-acela de sărea cămeșa pe mine și o parte dintre spectatori râdeau în hohote. Îmi venea să mă ridic și să strig la ei: de ce râdeți? De ce??? Pe scenă, actrița era și ea cu lacrimile curgându-i pe obraji, foarte bine așezată în rol și m-am gândit toată seara cât de grea și de ciudată este meseria aceasta, să poți să intri atât de mult în personaj, să poți să te ții de el fără a fi deturnat de ceea ce se întâmplă în sală, de reacția publicului.
În acea seară m-am îndrăgostit de Edith Alibec și mi-am promis că nu voi rata niciun spectacol în care va juca.
Am fost întotdeauna reticentă la spectacolele-monolog, one woman / men show. De ce? Nu știu, și nu are rost să analizez acum. Dar întâlnirea cu această actriță extraordinară a șters orice urmă de îndoială pe care o aveam.
Mi-am cumpărat chiar în seara aceea când am ajuns acasă bilete la Tea and Milk, îmi doream atât de mult să o revăd încât nu m-au interesat descrierea spectacolului și nici un alt detaliu.
A fost o experiență fabuloasă.
Și am râs.
Am râs cu lacrimi de-am rămas fără aer într-o competiție neregizată cu domnul care a stat lângă mine în timp ce am surprins priviri un pic îngrijorate din partea doamnei care îl însoțea și din partea soțului meu care nu mă mai văzuse niciodată râzând într-o sală de teatru. Și nu, Tea and Milk nu este un spectacol ușor, din contră, o apăsare mai mare pe suflet nu am simțit niciodată într-o sală de teatru.
La început m-am abținut, contextul devenea din ce în ce mai favorabil unei astfel de manifestări, se râdea pe ici pe colo, cenzurat, decent, până la scena cu țânțarii când nu s-a mai cenzurat nimeni, nici măcar Edith.
A fost pentru prima dată de când mă știu când am râs sincer, cu toată ființa mea, fără teamă, fără rușine, fără a mă mai gândi la cei din jur, un râs care nu mi s-a părut nepotrivit, chiar dacă este foarte posibil ca, undeva în sală, cineva să fi gândit și simțit așa cum gândisem și simțisem și eu de atâtea ori până atunci.
Ce a făcut ca acest spectacol să fie excepțional este faptul că am râs cu lacrimi și am plâns la fel de mult scenă după scenă pentru că povestea este construită în așa fel încât alternează emoțiile și nu te prinzi imediat, abia după câteva momente de felul acesta mi-am dat seama ce se întâmplă.
Va suna puțin sadic, exagerez cu această comparație, sau poate că nu, dar a fost ca și cum cineva m-ar fi gâdilat în tălpi și m-ar fi făcut să râd până în pragul leșinului, s-ar fi oprit apoi brusc și mi-ar fi dat două palme, cele mai dureroase palme pe care le-au simțit obrajii mei vreodată. Înainte ca pielea obrajilor să se răcească și să nu mai simtă usturimea loviturii, m-ar fi gâdilat din nou, râs, lacrimi de râs, iar două palme, usturime, durere, gâdilat, palme, gâdilat, palme și a ținut-o așa timp de o oră pentru ca la final să mă sparg în mii de bucăți.
N-am intuit finalul și rar, foarte, foarte rar se întâmplă să mă "păcălească" un scriitor și să mă pună pe o pistă falsă cu atâta grație și frumusețe cum s-a întâmplat la Tea and Milk. Final care m-a lovit ca o avalanșă, care a durut în fiecare celulă a corpului meu și în același timp m-a mângâiat cu o tandrețe despre care nu știam că se poate ascunde în atât de puține cuvinte.
Abia când am ieșit din sală am căutat detalii despre spectacol ca să aflu cine a scris textul. Era scris chiar de Edith, femeia aceasta atât de altfel și de mișto pe care aș fi putut să o mai ascult încă o oră, două, trei și nu mi-ar fi fost de ajuns.
O fata înaltă, slăbuță, îmbrăcată într-o bluză simplă, neagră și o pereche de jeans, un scaun și o poveste care m-a plimbat prin cotloane ale existenței mele în care m-am ascuns cândva și ascunsă am rămas.
M-am gândit deseori în timpul spectacolului că mi-ar plăcea tare mult să am o prietenă ca ea, de fapt ea să fie prietena mea, mai bine spus ele: Edith actrița și personajul, fascinată de toate formele în care s-au arătat amândouă pe scenă cu o naturalețe și o profunzime, o expresivitate și delicatețe amestecate cu o forță hipnotică care m-au lăsat mută de admirație.
Mi s-a făcut dor de mine, cea care am fost cândva prietena unei femei, unor femei, în feluri în care astăzi nu mai pot fi, mi s-a făcut dor de jumătăți de zile în care timpul uita de noi și rătăceam pe străzile Bucureștiului vorbind despre nimic și despre tot, despre tot ceea ce nu le puteam spune mamelor noastre, mamele noastre perfecte care nu știau să râdă și pe care le căutam una în cealaltă.
Mi s-a făcut dor de libertatea care stătea în lucruri mici și ieftine, o porție de cartofi prăjiți de la McDonald's, o cafea de 1 leu de la tonomat, case în care ne imaginam că vom locui într-o zi și ne vom vizita des, nevoia de a fugi și de a deveni ceva ce nimeni nu ne-a învățat că am putea să fim, sau poate că nu am știut noi să ascultăm ceea ce ni s-a spus dincolo de cuvinte, aventuri pe care știam că nu le vom trăi niciodată, dar nu ne împiedica nimeni să visăm, iubiri care veneau și plecau și cumva nu ne păsa pentru că în urma lor rămâneam mereu împreună până când nu a mai rămas nimic și libertatea a devenit altceva pentru fiecare dintre noi, sfârșit.
Mi s-a făcut dor de mama, de mama mea pe care nu am văzut-o râzând, nu am văzut-o dansând și m-am întrebat dacă a fost vreodată fericită.
N-am fost singura care a plâns la sfârșit și, chiar dacă sună ciudat, m-am bucurat să văd că au mai fost oameni care au plâns, nu validez plânsul ca pe o manifestare supremă a emoțiilor dar, atunci când întâlnesc oameni care își exprimă emoțiile într-un astfel de context plângând, am un sentiment de apartenență la un grup despre care nu știu nimic și totuși simt că știu totul și e plăcut să știi că nu ești singur.
Pentru că, dincolo de caruselul de emoții care m-a făcut praf, drept dovadă mi-a luat mai bine de o săptămână să mă adun și să pot scrie despre acest spectacol, cred că, din tot ceea ce am simțit văzând Tea and Milk cel mai profund m-a răscolit singurătatea.
O singurătate însă melancolică, un dor și un gol care dor, dar despre care știu că sunt necesare pentru a crește.
Și, uneori, când viața devine imposibil de suportat, singurul lucru pe care poți să îl faci este să râzi.
Uneori, să râzi este un privilegiu.
Am rămas la o țigară în curtea Point cu soțul meu și o prietenă care venise la spectacol pentru că citise ce am scris despre De ce fierbe copilul în mămăligă? și am tot încercat să pun în cuvinte cât de cât inteligente și inteligibile bucuria, uimirea, admirația, recunoștința pe care le simțeam amestecându-se cu sentimentul că tocmai mi se întâmplase ceva extraordinar.
Nu am reușit să le spun, să îmi spun atunci, nu înțelegeam ce înseamnă extraordinar, nici măcar nu cred că mi-a venit în minte cuvântul acesta.
Când a venit vorba despre text, soțul mi-a spus că mi-a plăcut atât de mult pentru că Edith scrie ca mine și m-am grăbit să îi răspund: poate, dar eu nu am simțul umorului.
Spre deosebire de fiică-mea, el crede că am simțul umorului și, atunci când crede ceva, cu greu reușești să îl convingi că nu are dreptate, cel puțin atunci când este vorba despre mine. Nu l-am contrazis, dar în mintea mea căutam să definesc acel extraordinar pe care îl simțeam și abia acum, scriind aceste rânduri îl pot verbaliza răspunzându-i copilului la întrebare.
Pe tine nu te-a învățat nimeni să râzi?
Ba da, iubito.
La câteva zile distanță după ce noi două am avut discuția aceasta, am reîntâlnit o femeie, o actriță absolut minunată, care, fără să știe, m-a învățat să râd și sper să râd mai mult de acum încolo și tu să nu fi un copil serios, să nu crești un adult serios și să nu devii o mamă serioasă.
P.S. pentru că atunci când am scris despre De ce fierbe copilul în mămăligă? am avut surpriza să aflu că au fost persoane cărora nu le-a plăcut spectacolul deoarece conține limbaj explicit (era vorba despre un singur moment pe care eu nici măcar nu l-am remarcat), trebuie să menționez faptul că Tea and Milk conține limbaj explicit, sugerat și sugestiv, se vorbește în el pe șleau despre viață fără cosmetizări sau pudibonderii.
Și felul în care Edith aduce textul pe scenă (din nou în echipă cu regizoarea Dana Paraschiv - extraordinară echipă, ce bine că v-a întâlnit teatrul și câtă frumusețe am primit din întâlnirea voastră) îl face să fie minunat, eu nu aș schimba nici măcar un singur cuvânt ori gest.