1 și 2 februarie 2025. Piesă de referință sub semnătura lui Thornton Wilder, radiografie spirituală a rutinei transgeneraționale și alarmei ce sparge visul american, Orașul nostru (traducere: Radu Lupan) cade-n mâinile regizoarei Teodora Petre și scenografei Velica Panduru, iar conceptul lor cade în orașul nostru, pe scena Teatrului Tineretului Piatra-Neamț. Aici, în Subcarpații Moldovei, textul ce trecea întâi drept reflecție-enciclopedie a Statelor Unite la început de secol XX se reface în extrapolare. Dacă numele personajelor mai murmură un Oh, say, can you see, anii 1900 nimeni nu-i evocă. Vizual - și ideatic - plutim într-un prezent ambiguu și somptuos, incoerent și incitant, iar în absența contextului geo-politic fundamental piesei, generalizarea devine cheie de interpretare către esența absolută a lui Wilder - frumusețea banalității; frumusețea, care e numai a banalității. A fost odată ca niciodată o poveste simplă despre oameni simpli:
Arhiva orașului Grover's Corners, cele trei mari acte, cele trei mari sacramente. Sau - zi-le, Sfinxule! - Care este creatura care are patru picioare dimineața, două picioare la prânz și trei picioare seara? Doamna Goruslawski (și ofuscată directoare de imagine în producția filmului vieții-spectacolului, actrița / cameramană Iulia Paula Niculescu) naște gemeni. Gemeni ne par - prin alianță - și copiii familiilor Gibbs și Webb: îi privim crescând împreună, îndrăgostindu-se, căsătorindu-se pe George (Emanuel Becheru) și Emily (debutează Smaranda Postelnicu) - el, promițător jucător de baseball regresat în inima fermei, ea, minte sclipitoare promovată-n cariera de nevastă. Soacra mare (Ecaterina Hâțu) tânjește la escapade și croissante pariziene în brațele soțului (Mircea Postelnicu) care nici la patiseria de la colț nu s-ar încumeta să meargă. Soacra mică (Corina Grigoraș) inserează subtil, rezonant, necesare apeluri feministe - cât timp "GIRL PWR" străjuiește proiecția din fundal - între cioace și aluaturi pe care socrul mic (Dragoș Ionescu) nu le frământă, dar le înfruntă. Jurnalist conștiincios, știrile și le culege de la sergentul Warren (Dan Grigoraș) și patrulele lui printre bătăuși revoltați (Florin Hrițcu) și milkmen candizi (Valentin Florea). Fratele lui Emily (Andrei Merchea-Zapotoțki) o curtează neîntrerupt pe zvăpăiata Gibbs junior (Cristina Ciulei), la nuntă și-n țărână, în coteț și, mai ales, în biserică - epicentrul bârfelor ce mai animă (Iartă-le lor, căci nu știu ce fac!) comunitatea. Profesoara Willard (Gina Gulai) omite ditai lecția. Damnat la nepotrivita-i viață într-un oraș cât un (aproape) cartier, dascălul meloman (Rareș Pîrlog) își bea mințile, înmoaie eminamente sala cu un cântec de dragoste, se sinucide la nunta lui George și Emily. Artistic, răscolitor, simbolic. Câțiva ani mai târziu, se stinge din viață și Emily. Sfârșit. Din povestea asta-ntreagă, localnicii noștri mai mănâncă o replică-două, mai întârzie la repetiții, mai confundă clipa cu jocul. Pentru că viața asta-ntreagă e spectacol(ul), pentru că Grover's Corners nu există pe hărțile Statelor, nu-i aluzie la Piatra-Neamț, nu-i nici tabără în colțuri. Grover's Corners e Teatrul Tineretului, e teatrul din teatru, e administrat, coordonat, pus în scenă nu de regizoarea Teodora Petre, ci de regizorul Paul Ovidiu Cosovanu. Care, înainte de toate, ne e ghid turistic.
Spectacolul începe cu un tur virtual live al Grover's Corners, proiectat pe scena fără viață. Trenul străbate scările către loji, bancherul consumă celuloză din biroul de marketing, pe strada principală tronează porțile bisericii, unde spectatorii se roagă ascultători. Shakespeare, Wilder și Teodora Petre amintesc la unison: Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori. Conceptul însuși al spectacolului e fisura din convenții, e rezultatul din backstage, e reprezentația care ia naștere pe loc, în fața publicului - cu repetiții de text, costumări la vedere, asamblări ale decorului -, toate, sub bagheta pseudo-regizorului / Paul Ovidiu Cosovanu. Care se preschimbă deopotrivă în vânzător, bătrână, preot și profet. Care trăiește prin actorii lui, cântă cu publicul lui, tremură cu adevărul pe care-l rostește. Crud, răsunător, viu. Ca un remake All that Jazz - până și la chip aduce supărător de bine cu Roy Scheider. E liantul însuflețit al celor trei acte și esențialul accelerando în lentoarea neglijată pe alocuri. Dirijează ampla orchestrație de 18 actori, care, individual, se izbesc de roluri plate, derizorii - jucate sincer, curat; care fuzionează într-un organism-personaj unic, viu, protagonist: orașul (nostru).
Estetica powered by Velica Panduru e inconfundabilă. Din platforme modulare cazone reconstituie balconul shakespearian și Turnul Babel, așezându-le sub lumina cinematică, electrizantă, smulsă din universul Nicolas Winding Refn a lui Cristian Niculescu. Dincolo de interpretările corale proaspăt scoase pe scenă, Cezar Antal adâncește palpabil, bântuitor spectacolul cu muzica sa, îl îngreunează profund, dar îi oferă sprijin - mai ales pe drumul cel din urmă. Balanța scenei finale înclină sub forța frumosului tehnic, iar pumnalul menit al cuvintelor lui Wilder parcă mângâie, când - în masochismul meu - aștept să lovească din plin stomacul, inima - sucul cardiac; acolo e tot acidul.
Banală, convențională, sfârșită, viața se așază înaintea morții. Albă, victorioasă, neînțeleasă, moartea face întâia mutare. Cine poate ține pasul / cine știe regulile / cine înțelege jocul? "Sfinții și poeții". Frumoasă, frumoasă, frumoasă, viața se așază înaintea morții. Șah-mat.
(foto: Marius Șumlea)