***
Regizorul sloven Tomi Janežič. Dodecalogia 1972 - 1983. 12 spectacole, câte unul pe lună, jucate la Nova Gorica de-a lungul lui 2025, anul când orașul din vestul Sloveniei împarte titlul de Capitală Europeană a Culturii cu urbea vecină din Italia, Gorizia, și cu orașul german Chemnitz.
Conform site-ului oficial, cele 12 spectacole de teatru, a căror acțiune este intercalată, pot fi văzute separat, ca producții de sine stătătoare, sau pot fi considerate părți ale unui spectacol unic (a transgenerational documentary fiction / o ficțiune documentare transgenerațională), a cărui reprezentație se întinde pe durata unui an. 1972, producție a SNG Nova Gorica (Slovene National Theatre Nova Gorica / Teatrul Național Sloven Nova Gorica), s-a jucat în ianuarie 2025, în reprezentații dedicate unui singur spectator. 1973 și-a avut premiera pe 1 februarie 2025 la Sala Mică a SNG Nova Gorica. Sinopsisul lui în engleză începe așa: "1973: the year in which Yugoslavia becomes the FIBA EuroBasket champion, Fellini makes Amarcord, Pink Floyd release The Dark Side of the Moon, and Tomaž Pengov his unforgettable album, recorded in his lavatory".
Deși vor cu toatele reprezentate în Nova Gorica în 2025, nu toate cele 12 componente ale dodecalogiei (sună într-un fel cuvântul ăsta!) sunt producții ale SNG Nova Gorica. În serie găsim spectacole realizate de teatre din Ljubljana, Novi Sad (Serbia), Ivano-Frankivsk (Ucraina) și draga noastră Timișoara. De fapt, 1978 powered by Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a fost cea dintâi premieră din cadrul omnibus-ului. În decembrie 2023, în ultimele zile când Timișoara a deținut titlul de Capitală Europeană a Culturii, primele reprezentații ale 1978 s-au jucat în înfriguratul și căutat vetustul fost sediu al Facultății de Hidrotehnică a Universității Politehnica Timișoara (undeva în estul orașului, într-o zonă de case).
1978 va merge la Nova Gorica în iulie 2025. La Q&A-ul ce a urmat reprezentației din 1 februarie 2025, găzduită de Microstagiunea comună a Teatrului German de Stat Timișoara și a Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara, directorul & actorul Attila Balázs a anunțat că adaptarea pe care Janežič o va face pentru reprezentarea spectacolului în Slovenia va permite jucarea sa și în alte spații. De pildă, la toamnă, în București.
Am văzut 1978 în luna premierei. Am scris pe larg la acel moment. Recitind acum textul, am fost uimit să constat câte detalii ale poveștii am reușit să rețin de la o vizionare pe care mi-o aminteam ca plină de senzații puternice, de uau-ri repetate, de căderi pe gânduri și izbucniri de entuziasm, dar și de fire narative pe care nu le-am înțeles pe de-a întregul. La revederea de după 14 luni, plusurile s-au amplificat, neînțelegerile s-au lămurit și forța întregului m-a izbit cu o forță copleșitoare.
N-aș mai fi plecat din acel act trei când am avut inspirația să mă așez la parter, nu la etaj, într-un colț, fiind spectatorul care a stat cel mai aproape de soba pe care fierbe ceaiul de care ni-l servesc actorii la un anumit moment. Acolo aș fi rămas. În acel ghem de povești personale ale actorilor, îmblânzit de Tomi și Simona Semenič într-un scenariu cu multitudine de straturi, sensuri și trimiteri (atât la fapte istorice mai ușor sau mai greu recognoscibile, cât și la istorii personale ale protagoniștilor și la biografiile ficționalizate ale altor personaje din dodecalogie). În acel decor de sfârșit de lume (era să scriu de sfârșit de imperiu, dar nici vorbă de imperiu, lumea apusă a acelui deceniu și-un strop pe care se fixează Janežič și a acestui colț de lume de care e vorba în propozițiile celor 12 spectacole n-a fost nicicând stăpâna cuiva, slovenii, sârbii, ucrainenii, români abia dacă și-au stăpânit propriile vieți, dar asta nu înseamnă defel că nu și le-au trăit cu o poftă dementă!), printre acei actori care se dau pe mâna răcelii / gripei, a apei inițial fierbinți apoi răcindu-se pe trupurile lor, a pământului devenit noroi sub jetul furtunurilor, a vopselei roșii ca / care e sângele pe care și-o varsă unul pe celălalt dintr-un bidon de plastic, a firului de fum ce țâșnește din pompe minione cu care, de asemenea, se atacă unul pe celălalt etc.
Poantele astea post-dramatice, a aplicării de sânge la vedere și a nașterii de fum de scenă la purtător, erau făcute la primele reprezentații de Tomi în persoană. Era perioada în care durata spectacolului scădea de la o reprezentație la alta. A pornit cu 5 ore (și un pian în groapa în care sapă actorii), a trecut prin 4 ore și jumătate, acum a ajuns la cam 4 ore și un strop (mai depinde și de cât durează cele două pauze, minimum jumătate de ceas împreună).
La evocatul Q&A, actrițele și actorii, vizibil bucuroși de ce li se întâmplă, de nivelul la care a ajuns spectacolul și de impactul pe care îl are în rândul spectatorilor, au mărturisit că le e imposibil să discearnă azi cât s-a tăiat din text sau din acțiunile lor de-a lungul primei luni de reprezentații, că aproape că nu mai știu care fragment biografic aparține cui, că întregul de azi e un ansamblu atât de omogen și atât de amplu interiorizat de interpreți, încât chiar nu mai contează originile și transformările.
Adevărul e că, după primele două acte în care surprizele și abordările teatrale neconvenționale, deși prezente, sunt totuși limitate (asta neînsemnând că, de pildă, felul în care se construiește și, mai ales, se demontează la vedere decorul lui Branko Hojnik, momentul de video al lui Carlo Zoratti sau apariția exclusiv sonoră a personajului central al poveștii, Zsolt cel interpretat de Zsolt Imre Mátyás ar fi lucruri de văzut pe toate scenele, în toate montările), actul trei rupe convenție după convenție, obișnuință după obișnuință, regulă după regulă.
Se intră într-o poveste, de unde se intră în altă poveste, pentru a se ieși, preț de câteva secunde, din orice convenție dramaturgică, pentru a plonja apoi în a treia poveste, de unde se aud ecouri (de poezii recitate live, de Dan Spătaru, de RAI DUE cu purici mulți izbucnind din televizorul mai vechi decât clădirea), pentru a reveni la primul fir narativ, pentru a asculta câteva insert-uri despre istoria reală a locurilor, pentru a râde de câteva confesiuni despre timpul repetițiilor și versiunile succesive de scenariu & scenele abandonate și așa mai departe, și așa mai departe. O splendidă risipă de mijloace actoricești & de soluții regizorale, o colecție aiuritoare de mici-mari lecții de light (Tomi Janežič, Branko Hojnik) & sound design (Samo Kutin, Eduardo Raon), o sinteză de stiluri & mode cât un curs universitar & cât un tom despre istoria & prezentul & mai ales viitorul teatrului.
Tot ce-ți dorești la final (pe lângă obligatorul alcool tare & fierbinte) e să vezi când & cum poți ajunge la Nova Gorica pentru măcar o părticică din celelalte 11 surate de dodecalogie (nu mă mai satur de cuvântul ăsta!) și când & cum poți reveni la Timișoara pentru trupa asta în mare detentă de la Csiky Gergely & pentru ce are de oferit, teatral și nu doar, orașul ăsta de la care ni se cam trage tot ce ne refuză rinocerizarea de ne dă ample târcoale în vremile acestea.
(Foto: Laszló Beliczay)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 1 februarie 2025 @ Calea Ghirodei, 31, în cadrul sediului fostei Facultății de Hidrotehnică a Universității Politehnica Timișoara)