Încă fără titlu. Producție a Teatrului de Tineret din Ljubljana inspirată de mitul lui Don Juan. 10 ore, 4 pauze. Prezentat în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara (TESZT), organizat de Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely, edițiile 2019 și 2022. Moartea lui Ivan Ilici. Producție a Teatrul Național Sârb din Novi Sad. 4 ore, 2 pauze. TESZT 2015. Pescărușul. Producție a Teatrul Național Sârb din Novi Sad. 6 ore și jumătate, 3 pauze. TESZT 2013.
Acestea sunt spectacolele grație cărora mare parte din Timișoara teatrală a dezvoltat un adevărat cult pentru slovenul Tomi Janežič (51 de ani). Regizor și co-autor al textului pentru titlurile de mai sus. Parte dintre ele prezentate și în cadrul Festivalului Reflex, organizat de Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe. Bonus: primul modul Reflex 2023 a găzduit, în martie, un alt Janežič: Unchiul Vania, producție a Teatrului Mic din Vilnius. 4 ore și jumătate, 2 pauze.
Timi loves Tomi. Așa că Tomi a venit la Timi. Nu doar ca invitat în festival, ci ca regizor și co-autor dramatic al celei mai recente premiere a Csiky Gergely: 1978. 4 ore și jumătate, 2 pauze. Primele reprezentații: pe 7, 8 și 10 decembrie 2023. În mega-weekendul de încheiere a Timișoara 2023 - Capitală Europeană a Culturii. Într-un soi avanpremieră a Nova Gorica (Slovenia) & Gorizia (Italia), gemenele capitale europene ale culturii în 2025 (alături de Chemnitz, din Germania).
1978 este unul dintre cele 12 spectacole care vor fi realizate de Janežič în felurite teatre europene și care vor fi prezentate la Nova Gorica în 2025. Producția timișoreană va fi reprezentată în luna iulie. Pentru că orașul născut de Tratatele de Pace de la Paris din 1947 (care au trasat granița dintre Iugoslavia și Italia cât să lase în afara Sloveniei principalul centru urban, Gorizia, conducând la construirea Nova Gorica), e locul unde s-a născut Tomi Janežič. Riguros vorbind, regizorul s-a născut în Šempeter pri Gorici, mică localitate slovenă care formează un triunghi cvasi-echilateral, cu latura de cam 4 km, cu Nova Gorica și Gorizia.
În versiunea sa timișoreană, 1978 e prezentat pe Calea Ghirodei 32, la câțiva kilometri buni de centrul orașului, într-o clădire dezafectată ce găzduia cândva Catedra de Îmbunătățiri Funciare din cadrul Facultății de Hidrotehnică a Universității Politehnica Timișoara (fostă Universitatea Tehnică din Timișoara / Institutul Politehnic Traian Vuia din Timișoara / etc.). O clădire neconectată la vreun sistem de încălzire, peste care au trecut anii de părăsire și abandon, o colecție de săli de curs și laboratoare, de spații mai intime ori mai vaste, de ferestre mari cu tâmplărie scorojită, dezvăluind, pe 8 decembrie 2023, un afară cenușiu și vânăt în acord cu frigul și pauperitatea din interior. Da, e descrierea clădirii din prezent, deși, la fel de bine, ar putea fi descrierea clădirii, orașului, țării din anii de final ai comunismului. Cu precădere, din anii '80, cu ceva imaginație și bunăvoință istorică, din anul 1978, cel care de la care pornește "docu-ficțiunea transgenerațională bazată pe poveștile personale ale actorilor și regizorului", așa cum e prezentat spectacolul pe site-ul Teatrului producător.
Câte ceva despre arborele genealogic al subiectului (atenție, grămadă de dezvăluiri!)
26 ianuarie 1978. Ora 16:00. Un apartament de bloc timișorean. O familie întinsă pe câteva generații. Telefonul sună. De aici începe totul. Înainte ca cineva să răspundă (peste 3 ore și ceva, în actul final), aflăm poveștile familiei. Primele două acte, găzduite de săli de curs aflate la etaje diferite între care publicul migrează de-a lungul unei pauze în care organizatorii oferă cu gentilețe ceai cald tuturor participanților, ne vorbesc despre destinul străbunicului, bunicului, unchiului, mătușii, părinților lui Zsolt (interpretat de Imre Zsolt Mátyás, a cărui voce rostește bună parte din replici de undeva din înalturi (sound design & muzică Samo Kutin & Eduardo Raon), a cărui prezență fizică își va face simțită prezența abia în actul final).
Apartamentul familiei centrale e vecin cu apartamentul unei familii al cărei cap lucrează la Securitate. 26 ianuarie e ziua ei, a soției securistului (Emília B. Borbély), după cum e și ziua lui, a mult-iubitului lider de partid și de stat (pentru decrețelul care sunt, tulburătoare revederea portretului într-o ureche al Ceaușescului într-o sală de curs!). Coincidența e favorabilă vecinilor, care primesc, pe baza ei, atenții de la primărie. Pe care, la rândul lor, le împart cu familia lui Zsolt, într-un semn de generozitate amestecat cu voalate sfaturi / amenințări conform cărora tatăl lui Zsolt n-ar mai trebui să continue micile șmenuri transfrontaliere cu amicul sârb care îi livrează tricouri și alte produse pentru a le vinde la negru. Paranteză: tricourile-rock spun povestea lor anti-sistem (costume: Marina Sremac).
Mama (Emese Simó) lucrează la spital și, conform mărturiei lui Zsolt, are zile bune și zile proaste. Ultimele au, în general, de-a face cu pacientele lăsate să moară pentru că au încercat întreruperi de sarcină. Tatăl mamei, bunicul lui Zsolt, Attila (Attila Balázs), veteran al celui de-al doilea război mondial, e singurul membru al familiei care locuiește în afara apartamentului. Într-o casă, într-un sat, undeva, lângă Timișoara. Tatăl lui, străbunicul lui Zsolt, tot Atilla (Attila Kiss), s-a mutat de la țară la oraș pe bază de vârstă (96 de ani) și de Alzheimer. Străbunicul e veteran din primul război mondial. Cele două războaie, 1978 și prezentul post-comunist se vor uni, oarecum, în concluzia actului final, atunci când Zsolt se va fi mutat în casa bunicului (fostă a străbunicului) și, în timpul procesului de renovare, va fi descoperit în pod un manuscris / scenariu.
Sora bunicului, mătușa lui Zsolt ( Boróka Vajda), își petrece bătrânețea în melancolie și însingurare, după ce, în tinerețe, fusese salvată de poftele soldaților sovietici doar de inspirația unui țigan / rom (Ernesztó Márkó Lajter) poreclit Kunta Kinte (aidoma unui personaj dintr-un serial al anului 1978, Roots, difuzat simultan de televiziuni europene, inclusiv cele recepționate în alde Slovenia, Italia ori România) și sortit unui crunt final pe bază de minoritar în dictatură naționalistă. Fratele mamei, unchiul lui Zsolt (Előd Jancsó), își va împlini, până la urmă, visele de plecare, evadând din raiul comunist prin, ați ghicit, granița Nova Gorica - Gorizia, după ce fentase frontiera română - sârbă pe bază de tren marfar - pod feroviar - salt - înot în apele Dunării vreme de 1 ceas (fix durata lungilor dușuri cu apă rece pe care le făcea, spre uimirea lui Zsolt, în unica baie a apartamentului). Tot acolo, în mult-visatul vest reprezentat de Gorizia, ajunge și Eszter (Eszter Szőllősi), nepoata lui Sandor (Attila Balázs), veteran al primul război mondial, personaj central al manuscrisului/scenariului descoperit de Zsolt în podul casei. Sandor își va pune la bătaie tot trecutul pentru a convinge autoritățile să îi acorde nepoatei viza, într-o antologică scenă în care Attila Balázs tot alunecă în noroiul gropii săpate în podeaua de beton a imensei încăperi în care are loc actul 3. Din vârful muntelui de pământ ce domină groapa, zbaterile lui Sandor sunt privite ironic de portretul tovarășului.
Actul al 3-lea e singurul în care Tomi Janežič îngăduie actorilor scurte scene interpretate în cheia realismului psihologic. În rest, spre surpriza fanilor timișoreni familiarizați cu bibliografia citată la începutul textului, Janežič preferă mai degrabă o versiune austeră, distanțată, brechtiană de interpretare, în care textul e livrat sec, egal, ca un buletin de știri. Adesea, gesturile actorilor sunt comentate din off, în avans, fie din Imre Zsolt Mátyás, în primele două acte, fie de alte personaje, în actul final, subminând elementul-surpriză, contrând instinctul spectatorilor de a intra în joc, în atmosferă. În același spirit, deliciosul video din prologul actului 2 (realizat de Carlo Zoratti) ne poartă prin triada România - Slovenia - Italia și ne dezvăluie, cu mult umor, parte din ce va urma în spectacol.
În primele două acte, actorii ne privesc, ne vorbesc, interacționând rareori între ei. În timp ce una sau unul dintre ei își spune replicile, ceilalți sunt ocupați să așeze ori să demonteze elementele de decor (create de Branko Hojnik). Vedem, mai întâi, cum panouri cu sloganurile epocii și becuri multicolore sunt instalate întru aniversarea celor 60 de ani de Ceaușescu pe pământ, apoi cum aceleași obiecte sunt demontate și evacuate pe ușa de clasă. Vedem, apoi, cum masa, scaunele, recamierul, televizorul (ah, galeria de tv-uri antice, cu imagini mișcate palme încasate!), chiuveta, televizorul, aragazul, frigiderul sunt desprinse, rând pe rând, din apartament și duse undeva. De ce pleacă decorurile? De ce ne dispar amintirile? De ce rămâne mereu scena / memoria goală?
Punere în perspectivă
Cum ziceam, actul 3 se întâmplă într-o imensă hală. La parter, iau loc vorbitorii de maghiară. La etaj, cei care au nevoie de supratitrările în română și engleză. Actorii joacă la parter, dar își fac vreme să urce și să ofere ceai și celor de la etaj. Ceaiul care se face pe soba în care mama îndeasă lemne, în timp ce Zsolt ne povestește despre manuscrisul-scenariu găsit ce povestește lupte cumplite întâmplate în 1916. Bătăile sau frontul Isonzo, numite astfel pentru că s-au întâmplat, cu precădere, de-a lungul răului omonim, pe teritoriul Sloveniei. Austro-Ungaria versus Italia. Într-o anume scenă, soldat vorbitor maghiară versus soldat vorbitor de maghiară. Pădurea spânzuraților 2.0.
Scenariul vorbește de Sandor și de alți soldați. Printre ei, un anume Ferenc Illy (născut în Timișoara, devenit, peste ani, Francesco Illy, zeul espresso-ului), un anume Károly Endre (poet născut de asemenea la Timișoara) și un anume Atilla (care ar putea fi chiar Atilla, străbunicul lui Zsolt). Atilla, cel care visa, pe front, un singur lucru: să supraviețuiască luptelor de lângă Gorizia și să revină acasă, lângă Timișoara, să își vadă fiul, cel care îi purta prenumele. Peste ani, nepotul și fiul lor, unchiul lui Zsolt, va visa un singur lucru, să plece de acasă, din Timișoara, și să ajungă în paradisul lui Gorizia. Tot peste ani, o altă Eszter, nepoata lui Sandor, va emigra tot în Gorizia, după ce, în 1916, printre cei care mor sub ochii lui Sandor e și tânărul soț al unei Eszter care îl va aștepta în van în Timișoara. Cine râde de noi râde cel mai bine!
Loránd Czüvek, Előd Jancsó și Ernesztó Márkó Lajter sunt soldații care se tot bat și care tot mor. Ei sapă uriașa groapă (nici o butaforie, lopata e lopată, pământul e pământ), ei sunt stropiți cu furtunul de apă așezat pe stativul microfonului (noroiul e noroi), ei sunt mânjiți cu sânge stors din bidoane de plastic de Tomi în persoană (OK, sângele nu e chiar sânge). Același Tomi intervine când și când cu un mini-pulverizator de fum, ce emană rotocoale ridicole atunci când textul vorbește de mari și somptuoase explozii. Apa e rece, cei trei uzi și murdari în atmosfera răcoroasă (eufemism, nu-s prea multe gradele din ex-Hidrotehnica). Apropo, un cunoscut inginer hidro-energetician (studii la Institutul Politehnic București), tovarășul Ion Iliescu, o fi pășit prin hala aceasta în anii săi (1971-1974) de secretar-adjunct, responsabil cu propaganda, al Comitetului județean al P.C.R. Timiș?
Chinul luptelor lor corp la corp e însoțit de muzici care contra-eroizează. Un contra-punct teribil e trecerea cvasi-instantanee de la cumplitul Word War I (la răstimpuri, actorii pronunță câteva teribile cifre despre ce vasăzică victimele acelui carnagiu) la tembeloidul șlagăr Trecea fanfara militară by Dănuț Spătaru în plin 26 ianuarie 1978, când țara întreagă își omagia sexagenarul. Narând, în paralel, istoria construirii Nova Gorica în siajul Word War II, Tomi Janežič înscenează teribilă ironie, gâlgâitorul absurd ce nivelează abisurile amintirilor și creează toate premisele pentru repetarea tragediilor în viitor.
În fine, se răspunde la telefon
Cum ziceam, în actul 3 se răspunde la telefon. Conform presimțirilor, la celălalt capăt al firului e moartea. Moartea vorbește în receptor, după cum tot dânsa îi trage pe cei rămași (adică, pe toți, în afară de cei plecați - unchiul și una dintre cele două Eszter) în groapa plină de apă, noroi și rădăcini care nu mai sprijină pe nimeni.
Intermezzo cronicăresc
1978 nu e încă pe deplin limpezit. Parte dintre cărările narative fie nu duc nicăieri, fie duc în zone ce nu se lasă descoperite la o primă vizionare. Durata spectacolului, oscilând între 4 ore și jumătate și 5 ore, în funcție de reprezentația văzută în weekend-ul de deschidere, nu e nici ea fixată. Pe lângă intervențiile sale tipice în propriile spectacole (oare cine îi va lua rolul începând din ianuarie?), Tomi Janežič a părut că încă mai lucrează la lumini și alte aspecte tehnice.
Spectacolul e însă ambițios, masiv, complex, greu. Genul de provocare care face bine unui teatru și onorează o capitală a culturii europene (de fapt, 1+2). Trupa de la Csiky Gergely e la înălțimea momentului și confirmă ascensiunea din ultimii ani. Cei 11 actrițe și actori muncesc din greu, în condiții, după cum descriam, nu dintre cele mai comode.
Final
Manuscrisul-scenariu găsit e metafora (oleacă cam prea folosită în literatura ultimelor decenii) prezentului. Una dintre ocupațiile prezente e privirea îndreptată spre ce a fost. Sau spre ce știm că a fost. Sau spre ce ni se pare că știm că a fost. Civili, securiști, militari, dictatori, fugi, vise de întoarcere, războaie, avorturi, crime, moarte.
Decoruri care dispar, bătătoare de covor care rămân și unesc: blocuri, cartiere, orașe, geografii. Oameni care plutesc pe ciorba istoriei asemenea unor adidași deșertați de neatenția unui contrabandist pe luciul unui lac.
(Foto: Laszló Beliczay)