Realizat într-un format larg, VistaVision, relativ popular în anii 1950, deoarece asigură o imagine mai bogată în nuanțe / tonuri și mai detaliată - de pildă, Vertigo și North by Northwest / Nord prin nord-vest, ale lui Hitchcock, au apelat la același procedeu -, dar destul de greoi de utilizat, filmul are încă din start un efect puternic și straniu prin insolitul texturii sale foarte aparte și a formei ușor alungite a cadrelor. Se adaugă la asta predilecția lui Corbet de a încărca sonor secvențele - în prima sa oră, dacă nu mă înșală memoria - nu există moment lipsit de o melodie sau de o lucrare sonoră vibrantă și, de multe ori, oniric-coșmarescă undeva în fundal (responsabil: compozitorul Daniel Blumberg). Iar dacă mai punem la socoteală și construcția narativă ce debutează abrupt și până la un punct confuzant, printr-un schimb de scrisori în limba maghiară dintre o femeie (Erzsébet Tóth - Felicity Jones) aflată încă într-o tabără de refugiați din Austria și un bărbat (László Tóth - Adrien Brody) ce înțelegem că tocmai ajunge la New York, în calitate de imigrant, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, nu ar trebui să ne mire că filmul ne ia pe sus senzorial, de parcă ar fi ingerat niște substanțe care-i accelerează metabolismul și îi accentuează acuratețea reprezentării realității imediate. Trebuie timp până să înțelegem cine e protagonistul interpretat de Brody, de unde vine și care e raportul lui cu acea femeie prezentată scurt inițial, căci regizorul nu e deloc interesat să-și reconforteze audiența oferindu-i pe tavă informațiile necesare pentru a dezlega puzzle-ul.
Prima oră e una de acumulări pe toate planurile, dar, până să se așeze și să capete un ritm mai constant și un ton mai temperat spre finalul părții întâi a filmului, construcția e în primul rând menită să destabilizeze senzorial, printr-un montaj ce retează pur și simplu nemilos - sec și aproape cinic - unele dintre secvențe, continuate, de multe ori, prin schimbări majore de registru și de context. E un mod al naratorului de a exprima, pe mai multe paliere, că viața nu urmează o traiectorie prestabilită, nici predictibilă, că pe parcurs pot apărea neînțelegeri, greșeli sau nedreptăți ce forțează viraje uneori radicale ale unor existențe. Mi s-a părut desăvârșită din punct de vedere stilistic această bucată din debutul lui Brutalistul, una dintre cele mai virtuoze demonstrații de cinema din ultimii ani - căci vorbim în mod cert de o abordare grandioasă și intenționat maximalistă. Fiecare turnură narativă, mizanscena extrem de dinamică - pare că, la acest nivel, nicio secvență nu e abordată similar cu precedenta, Corbet variind între predilecția pentru un decupaj în planuri lungi, lipsite de clasicele și utilele planuri / contraplanuri, și unele mai convenționale, însă niciodată complet ortodoxe -, muzica, montajul, imaginea, toate contribuie la crearea unei ambianțe mai curând experimentale (pentru mine, Gábor Bódy și al său fenomenal Narcis și Psyche, din 1980, a fost cel mai la îndemână reper). Iar această ambianță e mulată, cel puțin inițial, pe o narațiune ce se coagulează treptat și fără grabă în jurul unor principii mai clasice, personajele pozitive desprinzându-se destul de târziu de antagoniști și temele principale devenind tardiv pregnant adresate de fiecare secvență.
A doua parte, ce urmează interludiului de 15 minute, stăvilește tăvălugul inițial, prioritizând desfășurarea pe orizontală a firelor narative principale: raportul lui László cu soția și fiica surorii lui decedate (venite, între timp, și ele în America), raportul lui cu profesia de arhitect și cu opera de artă la care lucrează și, la fel de important, raportul cu angajatorul său bogat și tot mai abuziv (Harrison Lee Van Buren Sr. - Guy Pearce). Între aceste coordonate personalizate - și altele câteva secundare, variațiuni ale primelor - se trasează tot mai clar temele (foarte mari) în care se avântă Corbet și coscenarista Mona Fastvold: statutul artei în sistemul capitalist, raportul complex al societății americane la fenomenul imigrației, reacția societății la arta nouă (în cazul acesta, brutalistă) vs. arta clasică (cu reverberații în tema mai amplă a tendinței de respingere a noului - la toate nivelurile - de către societate), condiția - măcar parțial - damnată a geniului, efectele dezastruoase ale nazismului și ale fascismului asupra umanității (și a culturii internaționale). Pe cât de amestecate sunt aceste teme - și li se pot adăuga multe altele, căci filmul nu e deloc sfios în a deschide noi și noi portițe semantice -, pe atât de complicat se dovedește pentru Corbet să le trateze fără a scădea din calitatea argumentației ideatice.
Căci el vrea să arate - și să înțeleagă toată lumea din sala de cinema - că procesul artistic e pur și simplu o corvoadă, depinzând de umorile finanțatorilor, de ingerința unor colaboratori mediocri nedoriți de artist, și transformând, pe parcurs, un om tandru și atent la cei din jur într-un fel de monstru; vrea să arate că cel cu statutul social (și economic) mai înalt va ajunge invariabil, în sistemul capitalist, să-l încalece - uneori la propriu, până la viol - pe cel mai slab, doar pentru a-și exercita supremația; că străinii, oricât s-ar prezenta gazdele de protective și de admirative la adresa lor, nu sunt cu adevărat integrați în societatea americană, amintindu-li-se constant că sunt tolerați, iar nu iubiți. Pe scurt, își propune să demonteze cât mai vizibil "visul american", pe cât mai multe planuri, și să construiască un discurs virulent anti-capitalist (căci "visul american", în forma sa clasică - bovină și reconfortantă -, e o emanație puternic încărcată ideologic a sistemului capitalist).
Or, în cele două ore rămase pentru a dezvolta toate aceste teme complexe și atât de dezbătute de-a lungul vremii la nivel cultural, social și politic, nu știu cine ar fi reușit să le articuleze cât de cât complex - poate Godard, dar nici el nu și-ar fi permis, cred, o asemenea naivitate; sau, în orice caz, nu ar fi făcut-o apelând la o construcție narativă clasică, precum Corbet, care ajunge să se sufoce un pic din cauza prea numeroaselor conflicte pe care trebuie să le bifeze pentru a contura un arc dramatic al fiecărei teme și al fiecărui raport deschis pe parcurs. La un moment dat, ajung să pară expediate aceste rezolvări și, secvență după secvență, asistăm aproape doar la răbufniri și momente culminante, iar mizanscena nu mai prididește din a potența eficiența narativă în detrimentul unor abordări insolite (așa cum constant procedase în prima parte), pentru a acompania spectatorii în perceperea cât mai precisă a mizelor individuale și simbolice. E drept că există și momente de respiro, mai ales în plan stilistic - cea mai memorabilă fiind lunga și salvatoarea secvență de la cariera de marmură din Italia; nici finalul nu e de lepădat -, iar montajul continuă să fie la fel de smucit și de abraziv pe toată durata filmului.
Însă, deși nu mi se pare că Brady găsește maniera justă pentru a-și exprima nuanțat ideile dezvoltate în Brutalistul, rămânând mai curând la stadiul de enunțare a lor, sau al strigării lor disperate și haotice (de multe ori, e mult mai articulat în interviuri decât aici - pare, de altfel, extrem de cultivat, de citit și de plin de opinii particulare), m-a stimulat și impresionat enorm filmul lui. Căci chiar și aceste scăderi și scurtături dramaturgice menite să salveze inteligibilitatea întregului sunt, precum numeroasele părți mai reușite ale filmului, semne ale unei aspirații incredibil de dificile de a ataca frontal și la grămadă unele dintre cele mai mari și urgente probleme ale lumii contemporane, abia camuflate în spatele unor personaje fictive și al unui context istoric relativ îndepărtat temporal. Pasiunea lui pentru cinema și pentru cultură, încăpățânarea de a nu urma, în plan stilistic, cele mai bătătorite (și comode) căi, efortul creativ colectiv absolut briliant - căci în momentele când scenariul și / sau regia scad din intensitate, întotdeauna sunt compensate de calitatea actoriei, a imaginii și / sau a coloanei sonore etc. -, munca investită de toți membrii echipei în realizarea acestui film care nu-și indică nicio clipă bugetul mic de producție (la standarde americane, a fost chiar minuscul în raport cu rezultatul) și, la fel de important, nevoia de a se angrena cu toată forța într-o discuție social-politică actuală și relevantă (și nu doar pentru SUA) sunt perceptibile pe toată durata vizionării.
Dincolo de toate celelalte considerente, Brutalistul e filmul unui cineast tânăr (are 36 de ani) cu extrem de mult potențial de a-și articula o voce distinctă și tot mai puternică pe un teren al spectacularului cinematografic cu mare tradiție la Hollywood. Dacă va fi răsplătit - așa cum pare că se va-ntâmpla - cu premiul "Oscar" pentru regie, cred că Academia Americană de Film și-ar face cinste (deși mărturisesc că mi-ar fi plăcut să îl gratifice pe Sean Baker, oarecum pentru întreaga carieră, căci Anora nu mi s-a părut filmul lui cel mai reușit). Iar acest gest de recunoaștere a talentului, temerității și încăpățânării incontestabile ale lui Corbet sper că va încălzi Academia pentru a-i acorda, în fine, premiul "Oscar", nu peste mulți ani, cineastului Paul Thomas Anderson, cu opera căruia mi se pare că Brutalistul are cele mai multe afinități, rămânându-i, însă, ușor inferior. Dar să revenim și să celebrăm prezentul, căci Brady Corbet e - în opinia mea, pe merit - cineastul american al momentului.