Spre deosebire de colegii săi de breaslă cineastă, Brady Corbet naște așteptări arhitecturale explicite, prin titlul atribuit propriului film, tocmai pentru că acesta face trimiteri directe la istoria arhitecturii. Drept urmare, filmul se confruntă cu un puternic curent contestatar din partea arhitecților, care, identificând în biografia și în producția artistică a protagonistului László Tóth, pe arhitectul maghiar Marcel Breuer, au contrazis demersul cineastului și i-au detestat filmul[ii], mai mult decât a contestat lumea artei plastice filmul regizorului german Florian Henckel von Donnersmarck, Werl ohne Autor, inspirat din viața pictorului german contemporan Gerhard Richter, în 2018.
Adevărul este că, din perspectivă istorică - dar nu numai - arhitecții ofensați au toată dreptatea. Filmul nu este nici pe departe o mostră a brutalismului, cât o paradă a modernismului timpuriu al unui Frank Lloyd Wright (al cărui muzeu Solomon R. Guggenheim este desenat, în cărbune, de presupusa mână a protagonistului, în timp ce acesta ascultă vocea lui Ben Gurion, la momentul declarației de înființare a Statului Israel, precum și observând o replică a coloanelor-ciupercă ale clădirii administrative Johnson & Son, din orașul Racine, Wisconsin, proiectate de același arhitect modernist, nu încă brutalist, Wright), cu accente din Tadao Ando și Biserica Luminii, proiectată de acesta din urmă în Osaka și finalizată în 1989, într-o epocă a modernismului târziu, străină brutalismului.
Chiar și mobila realizată de personajul principal al filmului, din structuri tubulare de tipul cadrelor de bicicletă, marcă reală a arhitectului maghiar Marcel Breuer, sunt de factură Bauhaus, nicidecum brutalistă. Cât despre biserica edificată în film, aceasta nu aduce nici pe departe cu abația brutalistă St. John, din Minnesota, a arhitectului Marcel Breuer. Dincolo de libertatea artistică, ce permitea autorului filmului explorarea oricărei biografii, viziunea vagă a regizorului asupra a ceea ce reprezintă cu adevărat brutalismul indicat în titlul filmului ajunge să lezeze chiar și percepția locuitorilor fostelor țări socialiste asupra acestui curent, extrem de bine cunoscut, care le-a amprentat viețile urbane, până în ziua de azi. Este brutalist cartierul socialist al Dekalog-ului lui Krzysztof Kieślowski, nicidecum modernismul filmului lui Brady Corbet, al cărui regizor este posibil marcat de brutalitatea rolului interpretat în 2007, în filmul lui Michael Haneke, Funny Games US.
În ceea ce privește filmul, ca atare, acesta se prezintă ca un ansamblu de mai multe mini-filme - sau, dacă ar fi să ne raportăm la design-ul modular de tip Bauhaus, ca un scaun Wassili, precum cel semnat de Marcel Breuer (arhitectul care a inspirat scenariul), scaun denumit după prenumele profesorului său, Kandinski, de la celebra școală Bauhaus, din Dessau.
Prima parte a filmului este și cea mai coerentă și consistentă, sub raport politic, prezentând supraviețuirea post-Holocaust a evreilor sosiți, prin emigrare, din Ungaria hortistă, în patria libertății, America, acolo unde nou-veniții sunt atât de "bine" primiți, încât catolicizarea, schimbarea identității etnice și a numelor, în scop de supraviețuire, sunt măsuri personale luate urgent și la ordinea zilei. Evitarea discriminării este motivul pentru care evreii își întemeiază familii americane, căsătorindu-se cu femei shiksa (non-evreice), întrețin curentul sionist, sunt atenți la știrea întemeierii noului stat Israel și fac aliyah (emigrează în Israel), în America fiind considerați o amenințare la adresa securității statale.
Actorul Adrien Brody interpretează partitura lui László Tóth cu aceeași abnegație cu care a făcut-o, cândva, în The Pianist lui Roman Polanski, 2002, rolul său devenind, prin repetiție, un crez identitar autentic mai mult decât o interpretare artistică similară. Confruntat cu tribulațiile supraviețuirii, eroul filmului, întrupat de Brody, ajunge să construiască o bibliotecă minimalistă, într-un castel eclectic (cu o arhitectură de clară factură continentală, neverosimilă pentru Pennsylvania nord-americană), confruntându-se cu un bogătaș abuziv, de o bădărănie care îi face neverosimilă pretinsa bibliofilie ce constituie pretextul comenzii arhitecturale. Din acest punct mai departe, firele narative se amestecă, până la a se încâlci definitiv, aproape fără sens. Camera VistaVision aleargă din America anilor '50, în Italia, la Carrara, pentru a poposi, în 1980, la prima Bienală de arhitectură, de la Veneția, unde brutalismul complet neconvingător al protagonistului primește încununarea de o viață.
În toate aceste 3 ore și 34 de minute, gândurile privitorului ajung să călătorească departe de film, identificând în Adrien Brody un fel de Radu Mazăre purtat de apropiate reverii imobiliare, aflat când în urmărire de șantier, când în chinurile unei iubiri, când violat - la propriu - de patronul bibliofil, presupus mare amator de lectură.
Ceea ce se distinge, vizual, și va rămâne în amintirea colectivă a spectatorilor, este fascinantul efort de creație estetică al nominalizatei la Oscar, pentru această categorie, Judy Becker - nominalizare împărțită cu Patricia Cuccia. Spațiul imaginat de cele două artiste, al restaurantului cu ecouri moderniste timpurii, degajând elegia picturii lui Edward Hopper, în care personajul principal își primește plata muncii artistice pentru biblioteca redecorată și prevăzută cu uși deschise precum petalele unei flori abstracte, cât și însăși biblioteca modernistă, din somptuoasa vilă Art Nouveau, prevăzută cu luminator și cupolă vitrată, sunt adevărate performanțe artistice dovedite de Judy Becker, aflată la a doua nominalizare la Oscar pentru scenografie, după American Hustle, în 2014. Se distinge, totodată, grafic design-ul genericului, evocând liniaritatea geometrică a fonturilor revistei de arhitectură Domus.
Ofertant dincolo de limitele generozității, lung dincolo de cele ale suportabilității fizice, saturat până la indigestie și îndesat de toate, de la paradoxuri estetice până la sacrilegii (evreimea americană pusă la adăpost de Holocaust ascultă, în timpul mesei, operă de Wagner), The Brutalist își așteaptă, desigur, ploaia de premii Oscar 2025, nu puține dintre ele pe deplin meritate.
[i] Constantin Prut, Dicționar de artă modernă și contemporană, Editura Polirom, Iași 2016, pag. 83