Celei care (nu) pleacă - Én vagyok a szél / I Am the Wind

E foarte greu să scrii altfel decât personal despre un spectacol foarte personal. În cea mai recentă premieră a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Gábor Tompa transformă straniul, poeticul, filozoficul, tulburătorul text Én vagyok a szél / I Am the Wind (2007) al norvegianului Jan Fosse (Nobel pentru literatură 2023) într-o confesiune tulburătoare. Printr-un exercițiu regizoral și uman de o forță și limpezime cu totul remarcabile, o piesă care vorbește, în termeni generali, vagi, esențializați până aproape de pierderea sensului, despre vânt, mare și port, despre un bărbat, un alt bărbat și o barcă, într-un timp dincolo de epoci, un spațiu dincolo de granițe și o vârstă dincolo de viață și moarte, se transformă, în viziunea artistului și omului Tompa, într-un aici și acum cumplit de dureroase, înfiorător de precise, mustind de speranță și lumină.


Scenograful Gyopár Bocskai și designerul de lumini Romeo Groza ne așază în prelungirea unui salon de spital cu pereți decojiți lăsând la vedere fresce de biserică. Rugina bătrânelor calorifere și apa curgând din antice chiuvete, alături de privirea Fecioarei și aureolele sfinților. Când un spital se descompune, se ivește biserica în care a fost construit? Când unghiile trec disperarea prin zugrăveală, buricele degetelor descoperă textura icoanelor zidite în piatră?

Cele șase (asistente medicale / membre al personalului de curățenie / femei jelind / îngeri inventate de Tompa) care însoțesc drumul celui care pleacă formează corul. Csaba Boros (proaspăt nominalizat la premiul Galei UNITER 2025 pentru muzica spectacolului Regina nopții de la Teatrul Fani Tardini din Galați) a selectat texte liturgice în limba latină pentru o muzică pe care a compus-o pentru a conferi textului lui Fosse un grad încă mai ridicat de universalitate și montării lui Tompa un caracter încă mai pronunțat de intimitate. Anikó Pethő, Andrea Kali, Emőke Kató, Gizella Kicsid, Júlia Laczó și Csilla Varga, ghidate de corepetitorul Zsolt András, transferă vagul, înaltul, eternul în concretețe și imediat. Vocile lor, impecabil sincronizate, stau alături coerenței și naturaleței gesturilor (mișcare scenică: Enikő Györgyjakab) prin care îndeplinesc sarcini dintre cele mai mundane.


Există o scenă în care Anikó Pethő udă o compresă, face câțiva pași și o așază pe capul bărbatului muribund Unul (Zsolt Gedő). Ritmul mișcărilor, sincronizat cu cel al muzicii lui Boros și ocrotit de luminile lui Groza, fixează momentul în privirea și gândul privitorului cu o precizie chirurgicală. Există o altă scenă, aproape de final, după plecarea celui numit Unul, când Celălalt (Loránd Farkas) întâlnește raza de lumină privind fresca înfățișând-o pe Fecioară. Claritatea, deopotrivă vizuală, morală și teologică, e orbitoare.  
 
Există multiple scene când tonuri de un galben pal, cald, intim, intră pe ferestrele laterale ale salonului, dincolo de care, în alte scene, se zăresc, pentru o clipită chipuri, brațe, umbre, obiecte (de pildă, o funie). Ca un fulger al memoriei sau închipuirii. Ca un ecou a ce a fost ori poate ne-am dorit / îngrozit c-o să fie. Ca ultimele imagini ale celui care pleacă, ca primele amintiri ale celui care rămâne.

(foto: Biró István)

(Timpul & Spațiul reprezentației: 13 februarie 2025 @ Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat Cluj)

(O cronică extinsă a acestui spectacol va fi publicată în numărul 1-2/2025 al revistei Teatrul Azi)