Iată cu ce! Cu această suflare de vânt nordic, promovată pe scenă ca radiografiere poematică a unor trăiri abisale: Eu sunt vântul sau M-am dus cu vântul. Un vânt, când frisonant, când liniștitor. O atmosferă cețoasă, oscilantă, un peisaj exterior-interior, văzut, în simultaneitatea trăirilor, expuse binar dulce-amar, frumos-urât. Stranietatea devine monedă de schimb a confluenței dintre viață și moarte, cronică a unei dispariții, cronică terapeutică a celui ce alege să moară. Și ni se pune în față un tânăr hipersensibil, paloare maladivă a feței, cearcăne adânci, aspectul general al unui chip rănit de viață. Personajele nu au nume. Tânărul cu moartea în suflet e interpretat de Gedő Zsold. El este Unul (din cei mulți), un antierou al zilelor noastre, agresat de brutalitățile vieții pentru care sensibilitatea lui bolnăvicioasă nu găsește modalități de apărare. Resursele vitalității i-au secat, avânturile, exaltările vârstei l-au părăsit, deși se bucură de cele văzute în felul lui, melancolizând constant și retractil, agonic. El oscilează, plutește în derivă pe marea aleatorie a destinului, profilată ca simbol schimbător și insinuant al provocărilor vieții. Ca Old Chris din Anna Christie de Eugene O'Neill, el orbecăie prin ceața densă (prezentă pe scenă de la început în cantități apreciabile) fără să știe în ce direcție s-o apuce. "O știe numai marea asta afurisită", zice încurcat, întristat, căpitanul din piesa lui O'Neill, neștiind pe cine să se răzbune pentru neîmplinirile lui. Ceața este unirea dintre aer și apă, este locul sacru primordial din care pornește și la care se întoarce omul din aventura lui terestră, mundană. Dar surpriză! În loc de sugestii tautologice de decor, cu apă, fiord, stâncă și azur, eventual o barcă, regizorul, din motive subiective perfect motivate afectiv și estetic, încadrează dialogul dintre cei doi actanți (Unul și Celălalt) într-un salon de spital aflat în degradare accentuată. Un pat de spital, un scaun cu rotile, o chiuvetă, o măsuță de spital, calorifere ruginite și pereți coșcoviți. Asta prevede scenografa Bocskai Gyopár, plus niște uși cu oglinzi reflectorizante. Pereții aduc sacralitatea creștină mai aproape prin fresce de sfinți și îngeri dintr-o virtuală biserică. Un decor compozit, ieșit din tipare realist limitative.
Celălalt, bun ca să-i dea replica lui Gedő Zsold, e Farkas Loránd, ce afișează o față de om îngrijorat, sobru, introvertit, chibzuit, care problematizează tot timpul. Poate fi și un posibil alter ego al celui căzut în descurajare și derută. Nimic nu e precizat. Celălalt este și cutia de rezonanță a afectelor celui întins pe patul de spital. Cei doi sunt fizionomii tipice din arealul psiho-socio-cultural al nordului european. Oameni însingurați, retrași din vuietul barbar al vieții. Ameliorarea stării celui căzut nu e câtuși de puțin previzibilă, deși el este îmbrăcat adecvat pentru a ieși în lume, în viață. Pregătit pentru a reuși. E spălat, ferchezuit, încurajat de cele șase femei, introduse în spectacol de regizor cu rol multifuncțional: îngrijitoare, femei de serviciu, asistente medicale, ființe serafice reunite într-un cor ce intonează cântece liturgice. La scurt timp, cel sprijinit astfel abandonează costumul, cravata și cămașa, semn de renunțare, dezbărare de ambalajul mundan și social. Pentru că îi repugnă vacarmul urban, nu știe să se apropie de semeni. Între el și lume s-a instalat, se pare, definitiv, gheața noncomunicării. Deschiderea spre natură a rămas să-i sublinieze suavitatea emoțională. Apoi femeile îi înfășoară întregul trup în feșele angoasei protectoare. Încercările de revitalizare eșuează treptat. Repetarea unor replici rostite temător, înfrigurat consonează cu muzicalitatea poematic-elegiacă a textului.
E o piesă statică. Începe cu Eu am dispărut și se termină tot cu Eu am dispărut. Nu avem o evoluție a epicului, doar aprofundarea sondării în eul profund al eroului secătuit de filonul vieții care se mărturisește continuu pe sine la granița dintre viață și moarte. Între aceste limite se derulează șirul confesiunilor marcate de tăceri tensionate, pauze ce trimit spre stranietate și mister, spre tragic. Viața însăși este un imens mister ca marea cu valurile și adâncimile ei. Peste structura evident beckettiană a discursului se revarsă (în replici scurte) frânturi imaginative din peisajul nordic cu fiorduri, apă, stânci și cer de-un albastru rece, săgetător. Deși nu sunt prezente pe scenă, imaginile cu barca, portul, debarcarea și navigarea pe ape liniștite sunt atât de persistente în replici încât parcă le vezi aievea. Autorul tinde să dea glas inexprimabilului. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a reda suferința. Muzica sacră, cu ecou de catedrală gotică, supradimensionează ceremonialul liturgic și prin contribuția celor șase actrițe, componente ale unui ingenios cor ce "colorează" și diversifică liniaritatea discursului. Corul femeilor e alcătuit din Andrea Kali, Emőke Kató, Gizella Kicsid, Júlia Laczó, Anikó Pethő și Csilla Varga. Mișcarea scenică e coordonată de Győrgyjakab Enikő, excelenta actriță a Teatrului Maghiar, convertită la artă coregrafică. Inserturile muzicale propuse de Boros Csaba se pliază complementar pe viziunea poetică a montării sporind / imprimând structura ceremonială în ansamblu. La care se adaugă, scrâșnit, zgomotul alb, surdinizat, monoton, ce frizează fiorul morții.
Jon Fosse este scriitorul care, după cum mărturisește, vrea să scrie despre "tăcere" și "vânt". Cele două personaje se identifică pe rând cu tăcerea și vântul într-un fel de discurs-adulație, într-un fel de rugă iertătoare. Dintr-un dialog simplu în fond (nu simplist) între două personaje oarecare, Tompa Gábor, cu un acut simț al empatizării cu sensibilitatea decadentă a veacului în care trăim, construiește un spectacol emoționant, tulburător în ansamblu, sobru în conținut, delicat orchestrat, împlinit estetic.
(foto: Biró István)