Nu despre cât de bun meșteșugar este Salles vă propun să discutăm mai departe, căci cred că putem fi de acord că se pricepe să cioplească atât la nivel narativ, cât și ca mizanscenă, un film persuasiv, perfect funcțional ca melodramă politică. Știe ce are de făcut pentru a desțeleni emoțiile spectatorilor săi empatici: mai întâi, creează un raport cu personajele, le face agreabile și le conferă un soi de demnitate și dârzenie, pentru a deveni și exemplare (la acest capitol, interpretarea lui Torres chiar excelează, are o manieră de a vorbi și o gamă de poziții corporale care îi semnalează în permanență un soi de eroism tăcut, încăpățânat și solitar).
Introduce o familie burgheză, în care relațiile dintre soți și dintre ei și copiii rămași acasă (căci mai au o fiică departe fizic, dar care le trimite din când în când scrisori) sunt cât se poate de armonioase. Toți sunt extrem de drăguți și cu servitoarea lor, devenită parte a familiei. Au și mulți prieteni cu care se vizitează și alături de care dansează, beau, se joacă. Prima parte a filmului, ce ar trebui să vibreze de viață, pentru a realiza ulterior cât de mult rău face o dictatură militară, e construită aproape exclusiv din astfel de bucolisme. Și nu am spus încă nimic despre lumina caldă care îi scaldă aproape în permanență - inclusiv în casă, când dansează molipsitor între ei pe muzica lui Jane Birkin și Serge Gainsbourg, sau în mașină, când ascultă superbități ale trupei braziliene tropicalia-hippie Os Mutantes. Suntem invitați practic nu doar să ne atașăm de ei și de perfecțiunea lor - cam de plastic, după mine -, ci și să ne integrăm cumva în tot acest rostogol de bucurii colective idilice (până și modul de filmare - precum secvența în care fetele dansează pe Je t'aime, moi non plus și inițial una dintre ele privește secunde bune direct spre cameră, de parcă fiecare dintre noi am acompania-o individual în mișcările ei - e gândit pentru a-și atrage spectatorii cât mai în interior, pentru a-i seduce și pentru a potența astfel șocul evenimentelor ulterioare).
Singurul element cât de cât tulburător în această parte a filmului este știrea că ambasadorul Elveției a fost răpit de teroriști, apoi eliberat în schimbul unor zeci de deținuți politici. Aflăm, din dialogurile personajelor, că nu e primul astfel de episod, căci există bande întregi care obișnuiesc să apeleze la astfel de practici violente. Însă familia nu discută prea mult politică, fiind ocupați să se simtă bine și să-și trăiască viața în beatitudine; nici măcar fiica adolescentă, ai cărei pereți plini de postere cu filme politice, precum La chinoise (Godard), și ale cărei gusturi muzicale (Os Mutantes, Caetano Veloso etc.) ar indica o mai mare aderență la amplele mișcări de rezistență ale tinerilor brazilieni ai perioadei, nu se arată prea combativă și preocupată de problemele socio-politice ale zilei.
Din momentul în care, într-o bună zi, niște indivizi - unul dintre ei amabil și chiar cultivat, după toate aparențele - li se înființează cu pistoale la ușă, scoțându-l cu forța pe tată și ducându-l la interogatorii, iar mama și fiica adolescentă sunt, la rândul lor, luate pe sus puțin timp mai târziu, toată această atmosferă începe să se dezintegreze și să fie înlocuită de una sumbră. De unde razele soarelui erau omniprezente, încep să nu mai fie generoase cu familia aceasta și pare că s-au mutat într-un alt loc al lumii; prietenii, odată confruntați cu pericolul, încep să nu mai fie atât de zâmbitori și de amabili cu biata femeie rămasă singură și în imposibilitatea de a accesa, în lipsa soțului, fondurile de la bancă; petrecerile nu se mai țin lanț, copiii nu mai râd cu toată inima, servitoarea ajunge să nu mai poată fi plătită și - într-un gest la fel de plin de demnitate precum toate celelalte făcute de personajul lui Torres - înțelegem că e lăsată să plece; până și pământurile și chiar casa superbă în care locuiseră atâția ani trebuie vândute.
Sunt zeci de minute în care Salles construiește această disoluție a paradisului inițial și nu are absolut nicio jenă să se apropie des de fețele personajelor în momentele culminante emoțional, să adauge uneori peste și o muzică dramatică, să le ofere, în același timp, replici dintre cele mai explicit melo și să o conducă pe Torres - al cărei chip are ceva cu adevărat monolitic, statuar, precum avea, de pildă, Ingrid Bergman - spre constante răbufniri (din gama față plânsă / suferindă, dacă nu izbucnire de plâns, de-a dreptul) menite să-i descompună această aparență impenetrabilă, pentru a-i fi reîntregită în secvența imediat următoare - și tot așa, până la final. Practic, ce face Salles este să tureze toate motoarele într-o direcție sau alta, în funcție de cum virează narațiunea, fără să pară prea interesat să cuprindă mai mult decât succint și ilustrativ eventuale contradicții sau contraponderi ale situațiilor reprezentate: atunci când familia o duce bine totul converge spre a potența acest aspect, iar când familia o duce rău se capacitează pentru a îngroșa exclusiv asta, pe toate planurile și la toate nivelurile stilistice. Nici măcar detaliul foarte important pe care îl aflăm în același timp cu soția, al apartenenței soțului la o grupare secretă cu legături cu emigrația braziliană, nu este dezvoltat mai mult decât ca un subplot important doar pentru că închide o pistă narativă, demonstrând suplimentar autoritarismul dictaturii militare și eliberând-o pe protagonistă de orice posibile bănuieli trezite de interogarea sa de către poliție.
Cei pe care v-a emoționat și impresionat filmul, vă rog să nu mă înțelegeți greșit, căci consider și eu că e salutară intenția acestuia de a atrage atenția asupra efectelor nocive, distrugătoare, ale dictaturii militare și ale autoritarismului. Și, așa cum spuneam deja inițial, toată construcția e destul de funcțională încât să chiar poată avea efecte asupra unor spectatori. Mărturisesc că am fost și eu la un moment dat prins emoțional, în chiar ultima secvență - altfel, la fel de mecanic mizanscenată precum tot restul filmului -, când, în episodul cel mai recent, din anii 2010, protagonista, deja în scaun cu rotile și absentă între ceilalți de la masă, vădit afectată de Alzheimer, are o reacție abia perceptibilă la auzirea știrii televizate că, în sfârșit, crimele urmează să fie investigate oficial. Nu mi-am dat seama inițial că era mama Fernandei Torres, actrița Fernanda Montenegro, interpreta personajului la vârsta aceasta, dar - în ciuda planului apropiat, a mizanscenei explicite, a potențării dramatismului pe căi identice cu cea din restul filmul -, ceva din stilul ei de joc, interiorizat, dar solar și provenit dintr-o mișcare interioară mai amplă - m-a tușat altfel, lipsindu-i acea demonstrativitate pe care am perceput-o constant la Torres.
Însă, în linii mari, nu m-am conectat decât rar la film din cauza mijloacelor cinematografice prea la îndemână folosite de realizator pentru a construi o poveste exemplară, epurată de tehnicalități și detalii ce ar fi putut îngreuna raportul cu situația reprezentată. Nu doar că nu se angrenează în niciun fel de dileme morale, filosofice sau politice mai complexe decât "dictatura e rea și violentă", dar nici măcar nu își ancorează narațiunea în suficient de multe nuanțe încât să o plaseze în acel context anume, iar nu să fie automat general valabilă pentru orice realitate similară, din orice loc și din orice deceniu recent. Iar în plan stilistic, chiar nu e nimic incitant și particular de remarcat aici, e o lecție de academism ca la carte (și nu folosesc termenul acesta peiorativ, ci doar în sensul unei lipse de aspirații spre originalitate sau spre inovație).
E suficient să ai intenții nobile, o abordare estetică eficientă și pragmatică și să abordezi teme relevante social-politic pentru ca filmul respectiv să fie asimilabil unei opere de artă incitante? Iată un subiect demn de ample și importante discuții, la care nu pretind să am mai mult decât răspunsuri provizorii și incomplete. Cert e că, dacă aș avea de ales, în acest moment aș opta pentru a revizita Mission: Impossible - Dead Reckoning Part One / Misiune imposibilă: Răfuială mortală, partea întâi, de curând intrat pe Netflix, decât să merg din nou la cinema să revăd Ainda Estou Aqui / I'm Still Here / Sunt încă aici. Am impresia că, spre deosebire de filmul atât de aclamat al lui Salles, cel cu Tom Cruise, deși de acțiune și lipsit de raporturi explicite cu realități imediate - deși, dacă mă gândesc la ultimele evenimente din politica americană, poate ar trebui să-mi reformulez afirmația asta -, nu s-a epuizat și nu mi-a revelat totul dintr-o singură întâlnire. Sau aș putea să mă pun să văd din nou Central do Brasil, realizat de Walter Salles în urmă cu aproape 30 de ani, să mi-o amintesc pe Fernanda Montenegro în toată splendoarea talentului ei artistic de actriță ce lasă senzația că nu joacă, ci doar există în fața camerei. Sau, la fel de bine, poate mai prind o proiecție a Brutalistului în vreun cinema din București, căci acel film încearcă, rămânând în cadrele unei construcții narative de factură clasică, să ridice niște probleme asupra modului de recuperare a istoriei, în varietatea de elemente și de unghiuri posibile ce o compun. E fix ceea ce Ainda Estou Aqui / I'm Still Here / Sunt încă aici nu face nicio clipă și găsesc asta regretabil și prea simplificator.