Când am aflat de
Grand Hotel Danemarca, primul gând a zburat spre
filmul lui Wes Anderson. Toponimul, conexat, desigur, la Hamlet, e, și în cazul spectacolului imaginat de Mike Săvuică, ca la filmul amintit, fictiv.
De ce "Grand Hotel"? Curiozitatea, dincolo de răspunsuri strict legate de domeniul respectiv,
m-a condus spre teorema lui Hilbert: un hotel cu un număr infinit de camere poate găzdui mereu noi oaspeți, în baza algoritmului de mutare, a celor deja instalați, cu un număr de camere egal cu al celor proaspăt sosiți. Când
k oaspeți caută o cameră, hotelul poate muta fiecare oaspete din camera
n în camera
n + k.
Piesa lui Shakespeare poate primi mereu o nouă abordare,
făcându-i-se loc în șirul nesfârșit de interpretări și adaptări. Iar Mike Săvuică vine cu o idee nouă, ancorată în repere originare. Întâmplarea a făcut ca premiera sa, ca producție a companiei The Unfortunate Thespians, să aibă loc aproximativ în aceeași perioadă cu aceea de la
Teatrul Național din Craiova, datorată lui Declan Donnellan și Nick Ormerod. Ilustrând, cumva, hilbertiana aplicație. Între cele două montări sunt câteva puncte comune, unul fiind folosirea unei aceleiași versiuni de traducere, a lui George Volceanov. Dacă la Craiova
s-a renunțat la Horatio, Mike Săvuică a renunțat la actorii care vin să joace
Cursa de șoareci. Dar ceea ce el aduce, vădit amprentant, ține de înfățișarea lui Hamlet. Desculț și cu bustul gol.
Această dezvelire a trupului 'iradiază'. În jurul său e un roi de personaje prezentate a fi
gândurile-i. Un cor 'antic'
într-o continuă viermuială. Una ordonată coregrafic, spectacolul având o decisivă trăsătură de acest fel, datorată felului în care tatăl lui Hamlet se mișcă încontinuu în spectacol, 'modelând' fiecare scenă, scoțând la iveală nuanțe poetice din fiecare moment cu un personaj sau altul. Nevăzut, fără atingeri - cu excepții care intră firesc în șir, ca licențe poetice de impact - personajul jucat de Paul Cimpoieru, cel care semnează, împreună cu tânărul regizor, și coregrafia, dă un sens mai înalt decât al celui de la care pornește. Relația tată - fiu capătă reflexii spirituale în maniera
flower power. Albul cămășii lungi și largi a tatălui, pletele se așază în lumină și adaugă poezie.
De altfel, lumina orchestrată de Andrei Marin e o componentă esențială. Albastrul neon umple scena când sunt momente eterice, de vis, de plasare în alt spațiu, în psihedelic. Când se revine la lumina 'zilei', a timpului acțiunii, dominantă devine culoarea pielii. Bustul gol al lui Hamlet continuă cu cel al 'gândurilor' - dacă acestea sunt jucate de actrițe, apare o bustieră, dar acumularea e vizibilă. Apoi, Polonius apare cu o salopetă
dintr-o singură piesă, de o culoare spre cărămiziu, îmbrăcată pe pieptul gol. Çilem Türköz, mai veche colaboratoare a regizorului, a creat costumele - un pilon al spectacolului. Când e vorba de Gertrude (Silvia Eliza Culianu) și de Ofelia (Sevila Iriș), rochiile lungi, în negru și, respectiv, un roz pal, aproape de alb, oferă privirii un piept voluptuos, în siajul ideii hamletiene. Chiar și Laertes (Andrei Marin), în maiou, cu lanț de aur la gât, o apariție 'mexicană', ușor comică, are brațele dezgolite.
Contrastul este asigurat de Horatio (Alin Aronovici, cu gesturi ușoare, posturi de filosof, cu mișcări ciudate ale capului),
într-un negru stins de o sobrietate extremă. Claudius (Andrei Rădulescu) are straturi de costum în culori adiacente, complet acoperit, de asemenea 'serios'. Inedită este plasarea lui
într-un scaun pe rotile. Așa cum am văzut un
Richard III, propus așa de Laszlo Bocsardi, situație în care atitudinea personajului capătă un filon impresionant
dintr-un alt unghi, cu dublu efect, de sporire a maliției și cu o surprinzătoare refracție spre cei din jur.
În ceea ce privește costumele, mai avem, unul roșcat pentru Guildenstern și unul, singurul, strict conform funcției personajului. Una care ține de adaptarea regizorală. Regatul a devenit un hotel - ba chiar un lanț hotelier - și așa avem și clasicul mareșal / liftier / hamal care, precum în filmul de la care am pornit, se ridică social în cele din urmă. Așa se face că Mike Săvuică îi atribuie lui Osric (jucat, caricatural, de Radu Florescu) această postură, acum prin specularea acțiunilor, în final
convingându-l pe Hamlet
să-i vândă partea lui, taman oferind calea răzbunării pe Claudius, eliminat, astfel, din afacere.
Regizorul a intervenit și asupra altor două personaje: Rosencrantz a devenit Rosalia, fără un impact anume, iar Reynaldo a devenit Reyna (interpretată de Marina Munteanu), un personaj cald, onest, loial, vizibil
într-o scenă foarte bună cu Polonius. Polonius pe care
l-am văzut în interpretarea lui Dragoș Dumitru, în stil popular, cu un recipient de buzunar pentru un alcool tare, deprins cu șmecheriile dar și deprins cu ceea ce înseamnă vorba de spirit - îi reușesc jocurile de cuvinte -, ispitit de o atingere a șoldului Reynei, bun observator și supraviețuitor - desigur, până la un punct, când își pierde viața
într-o imagine-metaforă cu umbra profilată dincolo de o pânză.
Moartea vine pe seama unui pistol - tragic, inițial, în mâna lui Hamlet, comic în mâna lui Laertes - chiar dacă, la un moment dat, pistolul se dovedește a fi de jucărie. Amuzant este că în scena în care Hamlet îl amenință, mai în joacă, mai în serios, pe Claudius, când toți ridică brațele, face acest gest și stafia. Inserțiile din contemporaneitate au un aer de firesc, părând a lăsa impresia că ar fi loc de mai mult în dezvoltarea scenariului. Am descoperit, la final, că societatea de asigurări, Grawe, este menționată
într-o replică, vizavi de hotel, ca un gest de recunoștință pentru sponsorizare. Spațiul de joc, deloc generos, a impus concentrarea mișcărilor
într-un perimetru restrâns, prilej pentru o bună conectare a scenelor, o înlănțuire prin care personajele se activează și se retrag
într-un colț, urmărind ce se întâmplă. Obsesivă îmi pare imaginea bustului gol, a pielii descoperite, mai ales fiind vorba de trupuri tinere. În felul ăsta, tot discursul grav pare erodat vizual și de gândul subiacent. Sigur, frământările lui Hamlet nu se refuză nimănui. Dar... Am tresărit la replica "
O, that this too solid flesh would melt", 'carnea'
m-a urmărit până la sfârșit.
Poate scena dintre Gertrude și Ofelia se duce excesiv spre erotism, chiar și pentru contextul cărnii. Apogeul ei
metamorfozându-se în celebra replică "A fi sau a nu fi!".
Într-un fel, Gertrude este 'sancționată' prin felul în care e prezentată. Sigur, vorbele lui Hamlet acuză puternic. O vedem pe Gertrude
copleșindu-l pe Claudius cu un răsfăț erotic, la care el răspunde cu același aer superfluu, ca de sub o mască inexpresivă. Deși mereu are gesturile cuiva care gândește, care cugetă la ce e de făcut. Gertrude sfârșește cu Osric la braț, ca o gestionară a coroanei,
dedicându-se fără principii. Ofelia este aidoma unei fete superficiale ce intră
într-un joc pueril la întâlnirea cu Hamlet.
Avem, limpede, un spectacol care accentuează masiv relația tată - fiu. Stabilind asta de la bun început, cu apelative multilingve: "Papa! Tată! Padre!..." Iar Paul Cimpoieru este pilonul principal al profunzimii.
Mulându-se pe toate mișcările lui Hamlet, tatăl e mereu aproape, intervine spre a tempera excese, amintește, o clipă, de Cristo Redentor. Așa cum,
într-un emoționant final de scenă, când Hamlet e așezat cu spatele la noi, tatăl se așază alături. O clipă, unul lângă altul, profilați în lumină, ca așteptând ce va fi să vină. O clipă. Apoi, tatăl își culcă, ușor, capul pe umărul fiului.
Cătălin Gheorghe face un rol foarte bun, în această construcție. Gulerul princiar marchează rangul și poziția personajului, dar, totodată, pare a semnaliza bufonada hamletiană. Sunt multe schimbări de registru și Cătălin Gheorghe are expresivitate, mobilitate, o rostire, preponderent, bună.
S-ar putea desprinde din întreg doar jocul lui Hamlet.
Ceea ce a lucrat, treptat, asupra mea, a fost muzica. Un
playlist bogat, surprinzător alcătuit, intim legat de ideea spectacolului, limpede interpretat, când a fost cazul, de doi artiști de mare talent: Ioana Sihota și Andrei Duțu. De altfel, Mike Săvuică cultivă o anume fidelitate artistică de echipă. Spectacolul începe cu
Ave Maria pe momentul funerar, pentru a se încheia cu Hamlet întins pe năsălie, cu Laertes înlăcrimat, în același maiou cu lanț aurit la gât, ținând în mâini un muc de lumânare aprinsă. Claudius a ieșit din prim plan, locul său fiind luat de Osric,
hlizindu-se, grotesc, la moartea lui Hamlet. Care se sinucide pe cântecul Ofeliei,
Cine iubește și lasă. Acel blestem al
târâișului șarpelui e legat de invocarea târâtoarei în moartea tatălui. Un șarpe ca la căderea din rai.
Ei bine, relația tată - fiu se însoțește cu un cântec tulburător:
"I'm not your son, you're not my father
We're just two grown men saying goodbye
No need to forgive, no need to forget
I know your mistakes and you know mine
And while you're sleeping I'll try to make you proud
So, daddy, won't you just close your eyes?
Don't be afraid, it's my turn
To chase the monsters away"
(
Monster, James Blunt)
Eclectică lista pieselor muzicale, inclusiv cu sonoritatea originală pentru
I Want to Break Free și
You don't Own Me. Uneori auzim un murmur, o îngânare, un fluierat. Ofelia fiind integrată în povestea muzicală. Surprinzătoare
mi-a apărut scena Gertrude - Hamlet, debutată, în maniera contrariantă a nebuniei simulate, cu
Dă mamă cu biciu-n mine, pentru ca în final, cu Hamlet ostenit, epuizat, culcat în poala mamei, să auzim un cântec de leagăn (
Tili, tili, bom) venit din Estul îndepărtat, murmurat în rusește. Simplu și obsedant, cu o voce de copil și cu accente care dau fiori, e perfect emulat spectacolului.
"Can you hear someone next to you?
Huddled in a corner
With a penetrating gaze"
'Gândurile' încarnate ale lui Hamlet, sunt, zăbovind asupra lor, firesc, variate după diverse criterii. Arată diferit, se manifestă, în ciuda sincronismului, diferit. Mari și mici, cu forme comune sau mai rare,
ca-n viață. Așa cum, prefațând celebra scenă a întâlnirii lui Hamlet cu Gertrude, deschisă de strigăte simetrice începutului, acum direcționate spre mamă, actrița cea mai scundă (Miruna Vatamanu), de statura unui copil, în ciuda vârstei, rostește celebra replică "mamă, rău
l-ai jignit pe tatăl meu", privind în sus, în ochii reginei. Gertrude o ține de mână ca pe un copil și dialogul continuă până la "oricât aș vrea să nu mai fii, mai ești și mama mea", de unde,
printr-un racord fin, la desprinderea iritată a mamei, intervine Hamlet însuși, cu un plus de asprime în glas. 'Gândul copil' se estompează. E ca și cum, potrivit teoriei lui Hilbert, a mai apărut un oaspete la hotel. La Grand Hotel Danemarca, adică la 'Hamlet', totdeauna se va găsi un loc. Imaginația e acasă.
Grand Hotel Danemarcadupă
Hamlet de William Shakespeare
Traducerea: George Volceanov
Regia și adaptarea: Mike Săvuică
Coregrafie: Paul Cimpoieru, Mike Săvuică
Scenografie și costume: Cilem Turkoz
Muzică: Andrei Duțu, Ioana Sihota (Jazzy Jo)
Video design: Diana Butnaru
Light design: Andrei Marin
Distribuția:
Hamlet - Cătălin Gheorghe / Stafia - Paul Cimpoieru / Gertrude - Silvia Eliza Culianu / Claudius - Andrei Rădulescu / Polonius - Dragoș Dumitru & Vlad Ciofiac / Ofelia - Sevila Iriș / Horațio - Alin Aronovici / Laert - Andrei Marin / Reyna - Marina Munteanu / Osric - Radu Florescu / Preotul și Preoteasa - Andrei Duțu și Ioana Sihota (Jazzy Jo) / Rosalia - Cristiana Mihai / Guildenstern - Alexandru Surulescu / Cor ansamblu (gândurile lui Hamlet): Ștefan Cudalb, Ioana Mărăscu, Daria Brojban, Jennifer Dumitrașcu, Tudor Bondoc, Iana Oprișa, Dragoș Dumitru/ Vlad Ciofiac, Miruna Vatamanu.
