Din start, alegerea unui asemenea loc ca fundal nu prevestește o poveste calofilă, deși, vom vedea, frumusețea tinde mai degrabă să germineze în acest film decât să înflorească plenar. Filmat în tonurile reci ale unei ierni exterioare, Hiver à Sokcho / Iarnă la Sokcho ne introduce într-o atmosferă apăsătoare, chiar dacă nu plumburie.
Cunoaștem o fată care își trăiește o existență modestă, alături de mama sa și lucrând într-o pensiune mică în acest oraș cu veleități turistice, aflat însă acum în extra-sezon. Soo-ha este o introvertă tipică: înaltă, cu ochelari mari, haine largi, aproape șleampete, în culori închise, care se potrivesc perfect atât cu răceala iernii, dar și cu aspectul neîmbietor al peisajului industrial. De aici și un oarecare oximoron: tânăra lucrează în industria turistică într-un loc urât, având ea însăși mai degrabă o personalitate prea puțin îmbietoare.
Căutările, deziluziile și chiar ura față de sine ale protagonistei aflată în căutarea propriei feminități, dar și a unor rădăcini familiale care îi scapă perpetuu, rezonează astfel cu peisajul sărăcăcios. Bella Kim, actrița care o interpretează pe Soo-ha, este la primul său rol pe marele ecran, neavând anterior nici un fel de experiență actoricească. A fost aleasă pentru că știa coreeană și franceză și mai ales pentru că era înaltă, dând astfel o consistență imediat recognoscibilă personajului său. Trebuie să recunosc că regizorul a făcut o alegere bună.
În această univers aflat undeva între expectativă și resemnare, lipsit total de aventură și chiar de promisiunea aventurilor, apare un străin (Roschdy Zem). Venit tocmai din îndepărtata Franță, acesta promite să schimbe totul. Nu atât prin personalitatea sa, mai degrabă rece și retrasă, cât prin cristalizarea unor așteptări sau nedumeriri ce îi erau anterioare. Străinul este un artist grafic, iar sosirea acestuia, cu misterul aferent, declanșează în Soo-ha nevoia de a-și înfrunta chestiuni ascunse din propria istorie. Aflăm astfel că tatăl fetei, pe care aceasta nu l-a cunoscut niciodată, a avut aceeași naționalitate cu străinul. Franța nu este neapărat un tărâm al culturii și eleganței, ci pur și simplu ceva exotic și necunoscut, ceva care a fost pierdut fără să fi fost vreodată avut. Oricum ar fi, Soo-ha a studiat franceza la universitate, educație care se dovedește total inutilă în micul orășel, ba chiar prilej de ironii din partea celorlalți. În pofida acestei formații, fata nu pare să aibă un contact direct cu cultura franceză, ba chiar destul de puțin cu cultura în general. Nu o vedem citind, discutând, sau preocupându-se de astfel de chestiuni. Atunci când face o cercetare privind oaspetele francez care îi stârnește interesul, demersul este mai degrabă detectivistic-amoros decât cultural.
Francezul îi cere fetei să o însoțească în diferite vizite prin împrejurimi. Întâlnirile dintre cei doi abundă în tăceri pline de înțeles, în care semnificațiile și așteptările se dezvoltă mai degrabă în capul eroinei decât în vreun corespondent din realitate. Îndoielile abundă, însă și depășirea este trăită organic, liniștit, după ciclul natural al anotimpurilor.
E drept că demersul acesta poetic, șoptit, face ca ritmul filmului să fie unul nu neapărat lent, dar care necesită totuși din partea audienței o răbdare consistentă pentru a pune cap la cap gesturile protagonistei și, mai ales, cum se transformă acestea în jaloane ale descoperii de sine.
De exemplu, aflat într-un magazin de recuzite pentru desen, graficianul gustă la propriu cerneala și o pensulă. Peste ceva timp, gestul este repetat în intimitate de fată, care, mai mult decât atât, face gestul extrem de plastic de a șterge oglinda aburită în fața căreia se afla cu această pensulă, încărcată deja de semnificații din scenele anterioare, exact în dreptul ochilor. Poate că, descris aici, gestul are acel simbolism explicit, prea riguros, rezervat compunerilor tinerești, dar este îndeajuns de bine filmat și jucat pentru a-și exprima corect mesajul artistic.
În același timp, însă, toate acestea reprezintă nu obstacole, ci trambuline pentru jocul bine regizat. Filmul descrie pe larg căutările feminității, răbufnirile firave, dar clare, gesturile expresive, fără echivoc (ca atunci când se taie de emoție în timp ce gătește sau când îl pândește printr-o gaură în perete), ornamentate perfect cu mici inserturi animate care au ca obiect în primul și în primul rând percepția sa proprie asupra corpului feminin.
Căci, cu excepția exotică a francezului și cea inofensivă a patronului de hotel, personajele sunt exclusiv feminine. Mai apare, e drept, prietenul său, dar acesta este mai degrabă o cocotă masculină, interesat de o carieră de modelling la Seoul, așadar pe post de plecare și, mult mai important, obsedat de propria sa imagine. Nu doar că nu suscită nici o emoție, dar este prin definiție o relație alibi, care nu poate lăsa urme romantice. Hiver à Sokcho / Iarnă la Sokcho prezintă însă un gen diferită de feminitate, una care nu este nici neapărat modernistă și emancipatoare, pentru că nu dorește o afirmare exterioară, creatoare sau profesională, dar nu este nici una tradițională, cu accent pe împlinirea biologică.
Secvențele live action sunt întretăiate de pauze de animație, care explică grafic frământările protagonistei, o reflectare clară provenită din mediul livresc din care a fost inspirat scenariul. În mod recurent, vedem când trupuri de femei îngroșându-se și dezintegrându-se pentru a exprima dezgustul de sine, dar și dorința de eliberare exprimată grafic, prea clar, de fapt, printr-un pește înzestrat cu aripi care nu dorește altceva decât să zboare.
Așadar, deși se vede că este un film de debut prin efortul de a-și formula cât mai inteligibil mesajul de construcție și emancipare personală, Hiver à Sokcho / Iarnă la Sokcho este îndeajuns de bine dozat în ambiguitățile care îi mai rămân pentru a reprezenta o vizionare mai mult decât plăcută.