Despre originile omului Aznavour, tot ceea ce trebuie să știm este că a provenit dintr-o familie săracă, căci lipsa rădăcinilor nu este esențială într-o metropolă în care, până la urmă, oricine este un imigrant. Sărăcia nu este cruntă, căci se găsește întotdeauna un codru de pâine, iar educația îi merge înainte. Pare că societatea franceză și, în speță cea pariziană, reușise să ofere un minimum pentru copii și adulți ca aceștia să nu se scufunde în mizeria traumatizantă a sărăciei lucii. Cu toate acestea, lipsa este dureroasă și, uneori, apăsătoare. Iar aici este unul dintre mesajele importante ale filmului, chiar dacă nu apare în prim-plan: necesitatea răsplătirii financiare a muncii creatoare, mai ales a tinerilor. Aznavour se dedică muzicii de tânăr pentru că, chiar și în barurile pestrițe unde cântă unor audiențe prea puțin educate sau pretențioase, reușește să câștige îndeajuns pentru a supraviețui și a-și întreține și familia.
Din sărăcie se naște un vis de glorie mai degrabă decât de îmbogățire. Ba chiar are și avantaje. În momentul întâlnirii cu Edith Piaf (al cărei despotism soft este excelent portretizat de Marie-Julie Baup), între cei doi se creează o simpatie instantă, bazată tocmai pe originile sănătoase ale creșterii pe străzi.
Există foarte multe imagini generate digital, în special reconstrucții idilice, în principal a Parisului, dar și a provinciei franceze sau canadiene, chiar și în vremuri de sărăcie sau de restriște sub naziști. Reconstrucția vremurilor nu este însă punctul forte al filmului, pentru că nu adevărul istoric este ceea ce contează. De aceea, filmul trece sub tăcere atât anii de dinainte de război, cât și motivele pentru care familia Aznavourian a plecat din Armenia natală pentru a-și clădi o viață în Franța. Multe cadre sunt inundate de o lumină caldă, de miere. Alături de muzica de vals care se suprapune practic pe toată suprafața filmului, filmul este construit ca întreg după chipul și asemănarea muzicii dulce-amărui a lui Aznavour.
Însă, asta nu înseamnă că ignoră greutățile începutului. Uneori i se greșește numele pe afișe, altădată este umilit de germani ignoranți care îl cred evreu. Începe în cluburi de noapte, cu tot cu stripperițe. Acestea din urmă nu apar explicit, dintr-o înțeleaptă decizie de a spune atât doar povestea creatorului, cât și de a se asigura de o audiență cât mai largă, potrivită pentru un astfel de film care este și o lecție de optimism și de reziliență. Ororile războiului sunt însă mereu în fundal, chiar dacă uneori distrugerile sunt prezente.
Pe măsură ce se dezvoltă artistul Charles Aznavour, creația muzicală este o formă de afirmare a sinelui, nu de urmărire a unui statut social sau economic. Când acestea vor veni, se bucură de ele ca de o victorie personală, nu ca o formă de izolare. Deși, iar în asta constă tragedia protagonistului, bogăția nu-l va aduce neapărat mai aproape de cei dragi. Chiar dacă îi va permite să îi aducă mai degrabă fizic, creatorul este portretizat ca fiind mai degrabă singuratic, mânat de o ambiție problematică, cu accente ale geniului romantic, decât un om adâncit în relațiile sale familiale, ca să nu mai spunem de rădăcinile sale armene.
Așadar, deși este un feel good movie, Monsieur Aznavour nu se simte ca o hagiografie. Protagonistul nu este un sfânt al artei, nu este nici măcar o persoană animată de un vis măreț pentru sine sau pentru umanitate. Este, în schimb, un bărbat pornit de jos, așadar o poveste from rags to riches, din cartierele sărace ale Parisului către bogăția etalată pe Coasta de Azur și gloria afirmată pe marile scene ale lumii.