Aplecându-mă spre prima ipostază, voi îndemna la o reflexie asupra a două filme selecționate la ediția din anul 2025. Voi crea un coupé analitic al filmelor A Want In Her (r. Myrid Carten, 2024) și We Are Inside (r. Farah Kassem, 2024) unde avem abordări și perspective distincte prin care suntem martori la procesul lor de întoarcere în locul natal.
Citiți prima parte a acestui articol aici.
We Are Inside
Farah Kassem și-a făcut debutul ca regizor, operator și editor în filmul documentar, explorând teme recurente în viața emigranților din Orientul Mijlociu în Europa. Ea explorează atât xenofobia și paranoia (Cleaning Schaerbeek, 2017) cauzată de atacuri teroriste care au devenit ceva aproape comun în Europa în ultimele decenii, dar și zbuciumul conținut al celui care într-un fel se simte vinovat că a plecat în speranța unei vieți mai bune, lăsând în urmă familie, iubire și poate o parte din suflet care nu se mai poate recupera.
Calea de a se reconecta din nou cu acea bucată de suflet este căutată, de exemplu, în scurtmetrajul You Make a Better Window Than You Do a Door, 2017 prin înregistrări din Liban, din trecutul apropiat, din viața ei alături de Wissam, iubitul sirian care nu a putut să părăsească Libanul odată cu ea sau în primul ei scurtmetraj My Father Looks Like Abdel Nasser, 2012, unde se întoarce pentru scurt timp în Tripoli pentru a se duce cu tatăl ei la analize.
În lungmetrajul We Are Inside suntem infiltrați în căminul lui Mustapha, tatăl lui Farah, care într-adevăr seamănă cu Abdel Nasser, fostul președinte al Egiptului (1954-1980). Relația lor nu este una defectuoasă prin traume ale microcosmosului familial, cum avem în filmul lui Myrid Carten, A Want In Her, ci prin conflictul generațional care este unul mai degrabă dintre o nepoată și un bunic, diferența dintre ei fiind de 52 de ani.
Totuși, acest conflict este tratat, de cele mai multe, ori cu candoare și umor, mai ales datorită lui Mustapha, un bărbat care are 88 de ani și transformă confruntările personale în dezbateri, la fel cum face și când dă sfaturi pe versurile colegilor din clubul de poezie.
Spre deosebire de Myrid Carten, Farah este interesată și de ce se întâmplă în afara zidurilor intimității. Ba chiar, mai ales în a doua parte a filmului, relația cu bunicul și clubul de poezie devine un pretext sau o fațadă pentru oala sub presiune în care fierbe întreaga națiune. Odată cu vindecarea piciorului lui Mustapha în care grija lui Farah are o contribuție esențială, ne apropiem de ziua alegerilor și de frenezia cu care poporul așteaptă demisia primului ministru Hariri.
Am rugat-o pe Cristina Barbu, de care mă apropie fix 20 de ani de prietenie, care a locuit mai mulți ani în cadrul unei misiune umanitare, să ne introducă mai mult în istoria recentă a Libanului. Ea s-a îndrăgostit de acel mediu contrastant și și-a asumat o carieră academică prin care cercetează Orientul Mijlociu.
"Libanul, cunoscut și ca Perla Orientului, a fost cea mai deschisă țară din arhitectura creionată după căderea Imperiului Otoman, în preajma Primului Război Mondial. O țară creată pentru liniște comunității creștine a Levantului, în care s-au amestecat comunități de musulmani, evrei, druzi și armeni, a fost și continuă să fie atrasă în conflictele regionale. Parcursul său ca stat națiune este prima dată zdruncinat de conflictele care se nasc din ascensiunea lui Gamal Abdel Nasser și de opoziția arabă la fondarea Israelului. Ajunge apoi să fie măcinat de conflicte interne și de un lung război civil până în 1990, iar trupele israeliene se retrag din sudul Libanului abia în anul 2000."
Totuși, nici Farah, nici Mustapha, nici celelalte personaje nu vorbesc despre această perioadă sau Israel. Singurele aluzii sunt, de fapt, tot la prezent, nu la trecut, când Farah se uită la știri în spital, alături de tatăl ei, și auzim discursuri despre cum astăzi Libanul este mai înarmat decât oricând.
Îmi aduc aminte, când am vizitat orașul Beirut, faptul că ai fi putut muri în orice moment pe stradă de la o mașină parcată plină de bombe, era ceva acceptat în conștiința colectivă. Mustapha a trăit decenii și colegii lui sunt oameni care au trăit toată viața într-o teroare pe care au transces-o prin creații poetice pe care le discută și le refac împreună. Ei își doresc să fie relevanți pentru generațiile următoare, indiferent de limbă, dar, totodată, își doresc să conserve limba arabă cultă. Scenele în care prietenii poeți deconstruiesc fiecare vers, analizând ritmul, rima și imaginea formată de acesta, aduc în atenție faptul că pasiunea pentru limbă și poezie este poate singurul lucru constant peste secole. În cultura arabă, poezia este un element primar. Sunt bine cunoscute poeziile pre-islamice, celebrele Mu'allaqat sau cele șapte poezii suspendate, considerate ca fiind exemplul de măiestrie și elocvență. Poezia este elementul invariabil în universul arab, contrar remarcii poetului Mustapha către fiica sa, anume, nimic nu este constant. Un lucru este cert, poezia este pentru arabi un adevărat raison de vivre.
Farah Kassem speră că proaspetele proteste, cunoscute sub numele de thaura(ثورة -revoluție), pot produce o schimbare în arhitectura confesională aranjată pentru o bună conviețuire. Acum, în 2024, privind înapoi spre perioada în care a fost filmat documentarul, ne dăm seama că acel conflict s-a exacerbat și mai mult, odată cu distrugerea Palestinei.
După ce pare că revoluția aduce o suflu nou în țară, sufletul lui Mustapha își abandonează carcasa puțin câte puțin cu fiecare suflare. Există un ultim cadru cu cei doi ca o ultima încercare de apropiere într-un plan ansamblu cu cei doi, cu spatele la noi, în care Mustapha îi explică lui Farah și nouă de ce ea are nevoie să facă acest documentar.
Filmul s-ar fi putut încheia aici, dar Farah vrea să accentueze faptul că mai există o făptură care rămâne în urmă, îngrijitoarea din Sri Lanka, mai în vârstă decât Mustapha, care a avut grijă de el ca o slugă, dormind pe jos lângă patul lui luni de zile. Aceste informații dau o aură stranie finalului.
Spre deosebire de Myrid, aici avem o estetică clară, de tip slow cinema, cu cadre fixe, din hol sau cu amorse discrete care să ne țintuiască în căminul personajelor. Noi nu le urmărim dinamic, ci suntem, într-un fel, blocați acolo, ca și cum am locui acolo. Compoziția cadrelor, lumina și colorizarea sunt foarte atent create și este clară contribuția operatorului. Găsim o similitudine între cele două filme prin luftul de deasupra personajelor, subliniindu-se o tensiune nu doar emoțională sau metaforică, ci și spațială, în cazul lui Myrid cu casa, iar la Farah cu țara.
Chiar dacă, cum am mai spus, aparent, acestea sunt două portrete, filmele, de fapt, oglindesc cu auto ironie și acceptare neputințele tuturor copiilor ajunși adulți, într-o formă sau alta, în relațiile cu părinții lor. Se poate observa asemănarea între cele două titluri prin interioritate.
Viața trebuie să continue și invit iubitorii de film documentar și nu numai să vină să descopere aceste două regizoare și universul lor interior, până la urmă.
Notă: Filmul We Are Inside va rula în București în cadrul One World Romania, 2025, pe 5 aprilie 2025 (ora 18,00) și 12 aprilie 2025 (ora 18,00), la Cinemateca Union. În perioada 14-30 aprilie 2025, filmul va fi disponibil în cadrul One World Romania online.