*
Trăind printre ruinele unui imperiu înfrânt, într-o națiune sărăcită și împovărată de urmările războiului, publicul german al anilor 1920 era în căutarea unor noi forme de escapism. Spectatorii își doreau aventură și romantism, ținuturi îndepărtate și basme irezistibile. De aici și atractivitatea fanteziilor care le permiteau să evadeze din cotidian, ce a făcut ca filmele de epocă și cele plasate în locații exotice să se bucure de imens succes în timpul Republicii de la Weimar.Mulți dintre cineaștii de frunte ai perioadei și-au încercat îndemânarea făcând filme de aventuri, printre ei numărându-se și Ernst Lubitsch. În urma realizării unui șir de comedii de succes, acesta a fost invitat de producătorul Paul Davidson să facă trecerea spre filme dramatice. Alături de filme istorice precum Madame du Barry (1919) și Anne Boleyn (1920), Lubitsch a regizat, de asemenea, și o serie de filme exotice de aventuri, al doilea dintre ele fiind intitulat Sumurun (1920), distribuit în Statele Unite sub titlul grăitor One Arabian Night. Descris de Lubitsch însuși drept nimic mai mult decât "o fantezie jucăușă" și anunțat încă din intertitlurile de început ca "o fantezie orientală", Sumurun se dovedește a fi un film mult mai complex decât pare la prima vedere.
O producție obișnuită pentru acea perioadă, în care cultura germană a cunoscut o fascinație cu operele de artă inspirate de O mie și una de nopți, filmul lui Lubitsch a fost caracterizat în reevaluări recente drept un exemplu de orientalism. Cât de îndreptățită este însă evaluarea aceasta? Din perspectiva lui Edward Said, autorul lucrării de referință Orientalism (1978), putem înțelege orientalismul drept "distilarea unor idei esențiale despre Orient" cum ar fi "senzualitatea acestuia, tendința spre despotism, mentalitățile aberante". Acestor elemente li se adaugă tropi precum haremurile, cadânele și sclavii, vălurile și personajele cu puteri magice, "fetele și băieții care oferă dansuri exotice".
Vorbim de un Orient care se definește prin contrastul său cu Occidentul: acolo unde Occidentul este rațional, creștin și civilizat, Orientul s-ar caracteriza prin senzualitate și promiscuitate, prin superstiții și credințe păgâne și, nu în ultimul rând, prin tiranie și cruzime. Spectatorul poate găsi multe dintre aceste elemente în Die Augen der Mumie Ma / Ochii mumiei Ma (1918), primul film oriental regizat de Lubitsch. Filmul bifează multe clișee orientaliste, de la "salvatorul occidental alb" la "nativul sălbatic cu puteri magice" și personajul feminin neajutorat. În cazul lui Sumurun lucrurile par diferite. Dar de ce?
În ciuda tuturor tropilor orientaliști pe care Sumurun îi folosește, găsim suficiente elemente care să arunce o umbră de îndoială asupra interpretării acestui film în cheie orientalistă. Cu un număr mare de personaje și o locație exotică, povestea lui se desfășoară într-un tărâm condus de Șeicul cel Bătrân, un despot crud și lacom (Paul Wegener). Două dintre numeroasele personaje ale filmului sunt Yannaia (Pola Negri), o dansatoare exotică a cărei senzualitate este egalată doar de viclenia ei, și Sumurun (Jenny Hasselquist), aparenta protagonistă, care se întâmplă să fie concubina preferată a Șeicului și tânjește după libertate și iubire autentică. Acestora li se adaugă un grup de eunuci efeminați, servitori batjocoriți, un negustor de sclavi și o poveste plină de erotism, dar care subliniază totodată ororile vieții trăite în umbra unui tiran. Toate acestea oferă ingredientele necesare pentru a putea spune că avem în față o poveste orientalistă. Și totuși...
Nicăieri nu vom întâlni un personaj european, deci niciun "salvator alb". În plus, deși firele narative ale filmului par destul de încâlcite, putem spune că dorința erotică este prezentată aici din perspectiva personajelor feminine și reprezintă una dintre forțele care structurează povestea. După cum observa Said, femeia orientală, deopotrivă "exotică și promiscuă", reprezintă un alt trop orientalist. Dar spre deosebire de acest clișeu, personajele feminine din Sumurun sunt agenți ale căror dorințe și acțiuni se opun ordinii sociale și normelor ce o guvernează. Ele nu sunt reduse, așa cum ne-am aștepta de la o poveste orientalistă, la a fi obiectul pasiv al atenției și dorinței sexuale masculine, ci sunt personaje active care își urmăresc propriile dorințe. Astfel, dorința feminină o înlocuiește pe cea masculină ca motor al intrigii filmului, într-o versiune inversată a schemei orientaliste: aici, bărbații sunt captivii pasivității și neputinței, depinzând de voința personajelor feminine de a schimba ceva. Această inversiune a rolurilor va reapărea în alte filme ale lui Lubitsch, reprezentarea subversivă a rolurilor de gen tradiționale fiind una dintre mărcile filmografiei sale.
Totuși, poate că nu acesta este cel mai important argument în favoarea concluziei că, în ciuda aparențelor, Sumurun nu este un exemplu de orientalism. Un alt aspect care deosebește filmul lui Lubitsch de altele de inspirație orientală ale epocii este prezentarea unui personaj, care la prima vedere ar putea părea marginal, drept cel mai relevant pentru desfășurarea acțiunii.
Începutul filmului ne face cunoștință cu o trupă de artiști ambulanți, printre care dansatoarea Yannaia și cocoșatul Yeggar (Ernst Lubitsch). Cel din urmă pare inițial a se potrivi unui stereotip des întâlnit în narațiunile orientaliste, al bufonului care există în poveste pentru a oferi o doză de amuzament. Îndrăgostit de frumoasa Yannaia, cocoșatul trebuie să îndure nu doar respingerea venită din partea ei, ci și batjocura celorlalți. Faptul că Lubitsch a ales să prezinte acest personaj drept unul mai curând tragic, deși apare în multe dintre momentele comice ale filmului, poate părea neobișnuit.
Deși cocoșatul ia parte la unele dintre cele mai exagerate scene ale filmului, importanța personajului devine evidentă în final, acțiunile sale având consecințele cele mai mari pentru restul personajelor. Contrastul pe care îl vedem și aici, între importanța unui personaj și, așa cum nota un critic, "caracterul absurd al unui detaliu ce pare în plus", este încă unul dintre elementele care alcătuiesc "trusa de instrumente" a lui Lubitsch, instrumente pe care le va rafina în filmele de mai târziu. De asemenea, putem simți în Sumurun un amestec de cinism și umor, definitoriu pentru comediile sale. Și totuși povestea aceasta pare să aibă și un aer tragic.
Lăudat de unii critici pentru reprezentarea dorinței feminine și criticat de alții pentru stereotipurile orientaliste prezente în el, Sumurun ar putea fi interpretat drept ceva destul de diferit, și anume ca fiind încercarea unui cineast de a-și face publicul conștient de propriile limitări și prejudecăți. Deloc întâmplător, Lubitsch a ales să ofere ultima sa interpretare actoricească în Sumurun, jucând rolul lui Yeggar, cocoșatul neputincios a cărui iubire sinceră este ridiculizată și respinsă. Kristin Thompson sublinia că, deși mulți par să creadă asta, nu există nicio dovadă că Lubitsch ar fi jucat rolul cocoșatului la începuturile carierei, în vremea când era unul dintre actorii trupei de teatru a lui Max Reinhardt, iar acesta punea în scenă piesa de pantomimă Sumurun, pe care se bazează și filmul. Mai mult, fiul lui Reinhardt amintește într-o carte despre tatăl său că, ani mai târziu, la Hollywood, Lubitsch a ținut următorul toast: "Pentru toate rolurile pe care tatăl tău mi le-a refuzat".
Putem specula că, având șansa de a adapta Sumurun pentru marele ecran, regizorul Lubitsch a ales să-i ofere actorului Lubitsch rolul la care visase, dar pe care nu-l primise niciodată, punând în acea interpretare toată pasiunea sa. Mai târziu, Lubitsch avea să privească acest ultim rol cu dezamăgire, fiind de părere că a jucat exagerat. În ciuda impresiei cineastului, personajul, care în mâinile unui regizor mai puțin iscusit ar fi fost cel mult unul comic, a fost perceput de public și de criticii vremii ca un mare personaj tragic. De altfel, personajul cocoșatului era, prin definiție, un defavorizat, un personaj ușor de ignorat. Cu toate acestea, în Sumurun, tocmai acest personaj este cel care face iubirea și libertatea posibile pentru ceilalți. Astfel, filmul lui Lubitsch oglindește și critică realitatea, și odată cu ea, așteptările publicului. Cel de la care se așteptau cel mai puțin se dovedește a fi cel mai relevant.
Prin urmare, avem în fața noastră un film unde unul dintre cele mai marginale personaje primește nu doar o voce și vizibilitate, ci este transformat în adevăratul agent al schimbării. În această poveste, nu este nevoie de un "erou occidental, aducător de civilizație", care să intervină pentru a învinge tirania, căci ea este înfrântă prin acțiunile cocoșatului respins și ridiculizat, care alege să-și pună viața în pericol. Ceea ce impresionează este că faptele lui Yeggar nu au în spate atât motivația hâdă a răzbunării, cât mai curând simțul dreptății și o anumită loialitate și datorie față de o persoană care mai înainte a dat dovadă de bunătate și compasiune față de el. Așadar, realizând un film care îi oferă un asemenea rol tragicului Yeggar, Lubitsch reușește să deconstruiască însăși formula unui film orientalist.
(vizual: Vlad Cocieru)
Sumurun
Germania, 1920
regie: Ernst Lubitsch
scenariu: Hanns Kraly, Ernst Lubitsch
imagine: Theodor Sparkuhl / scenografie: Kurt Richter / costume: Ali Hubert
cu Pola Negri, Jenny Hasselqvist, Harry Liedtke, Paul Wegener, Ernst Lubitsch.
bilete: bilete-sumurun...