Se revarsă niscai analogii; culturale și nu numai... Anul 1965, asupra căruia se oprește evenimentul muzical din film (turneul Beatles la New York) se întâmplă să fie fix același cu cocoțarea la putere a lui Ceaușescu. Nu că, Doamne ferește... chiar dimpotrivă! Fenomenul Beatles a marcat, realmente, lumea occidentală, strecurându-se, pe sub ușă, și dincolo de pârdalnica Cortină de Fier. Atunci, în '65, cvartetul John-Paul-Ringo-George era la apogeu, pe când viitorul Geniu al Carpaților (vajnic precursor al unuia, Trump) abia se strecura la putere. Tuns, frezat, pomădat, bâlbâit, incult... și restul darurilor lipsite de har. Cele scoase pe tarabă de același Ujică în cine-autobiografia lui. Că același "erou" a mai și declanșat o luptă ridicol de acerbă împotriva tunsorii beat, puțini ne mai amintim. Mânate de prețioasele-i indicații, comandourile de uteciști și milițieni înșfăcau tinerii de pe stradă, băgându-i cu forța în dube, apoi în frizerii, să le taie părul din cap și să le bage mințile în același cap, proaspăt amenajat. Iar ăsta fusese doar începutul... că de sfârșit, știm cum s-a sfârșit "experimentul excremențial".
Ăst timp, dincolo, în America, era forfoteală mare - să-i zicem Great Fuss. Huo cu războiul din Vietnam (aici, și Ceașcă era de acord, doar că nu americănește, ci invers), jos cu exploatarea, jos cu segregația rasială!... Doar că, la noi, cântau Gică Petrescu, Luigi Ionescu și Dan Spătaru, Pompilia Stoian ori Dorina Drăghici... pe când "dincolo" aveai Gloria Gaynor sau Frank Sinatra, Mahalia Jackson ori Stevie Wonder.
Eeiii... în America asta hulită și agitată, debarcarea Beatles-ilor (mersi, neică, pentru debarcarea voastră din Normandia! Acum suntem chit, da?) provoacă o isterie colectivă la cote încinse. Masele largi, populare, se bulucesc de bunăvoie în stradă (și ce străzi!...) și fac ca toți dracii, de atâta entuziasm. Neorganizat, ba chiar dezorganizat, dacă putem zice așa. Fericire mare și (între noi fie vorba) cam naivă; cârcotașii ar numi-o chiar tâmpă, dar... să nu exagerăm! Te joci cu entuziasmul fanaticilor înnobilați cu titlul de fans? O stare de orgasm colectiv este surprinsă pe înregistrările audio-video ale epocii (nu asta de la noi, cealaltă...). Mii de metri de peliculă, asezonați cu muzica vremurilor respective. Niscai interviuri în care se întreabă lucruri ever cretine, cu răspunsuri cel mult în doi peri, dacă nu la fel de... Și iar muzică, și iar țopăială.
America se îndrepta, vârtos și zgomotos, spre vremurile actuale. Ce-i drept, unii artiști au întrevăzut, în aceeași perioadă, decăderea (că decadență o numeau comuniștii, pusă la zid alături de cosmopolitism și alte păcate zis imperialiste). Blestematul de război din Vietnam avea să meargă, liniștit și sângeros, înainte, curentele hippies și flower power mai zgâriau ele, cât de cât, fațada Imperiului American. Asta în timp ce niște minți luminate, ale unor artiști lucizi și curajoși, trăgeau de mânecă (inutil!) aceeași Americă. Întâmplător imigranți chiar din Europa de Est, un ceh pe nume Miloš Forman le trântea yankeilor, în 1971, un Taking Off care i-a cam jignit prin nota lucid-depresivă în care le dădea cu alienarea în cap. În același an, polonezul Jerzy Kosiński publica un roman-avertisment, după care regizorul Hal Ashby avea să realizeze, în 1979, filmul Being There (vezi o discuție pe marginea filmului pe YouTube), despre fenomenul de imbecilizare colectivă prin mass media, până la ungerea unui debil mintal ca viitor Mesia al Americii Great Again. Declinul sau delirul Imperiului American?
Privit astfel, acest documentar la care s-a înhămat, timp de 13 ani, Andrei Ujică, pare a avea un sens. Muncă multă și costisitoare, bani (ca întotdeauna) puțini... Ca demers arhivistic, produsul poate dobândi valoare. Culturală dar, mai ales socială.
Nu insist asupra mijloacelor formale la care domnul Ujică a recurs spre a-și structura și face actual și pasabil dificilul și temerarul demers: mai ceva grafică modernistă și alte efecte speciale, mai puțin A.I.... Important rămâne, totuși, că intențiile și materialul s-au ordonat într-o structură coerentă, cu detalii - pe alocuri - interesante și cu ceva nostalgii muzicale din partea generațiilor mai trecute (prin viață!:), căci restul - rude, prieteni... Chiar dacă foarfeca montajului nu pare a fi cea mai mare pasiune a regizorului-autor, totuși ea a funcționat mai eficient decât la precedenta Autobiografie..., cu beneficii asupra spectatorului. Cel care rămâne, după vizionare, cu o experiență istorico-muzicală. E mult? E puțin? E... cum e.