Așa cum afirmă titlul filmului, Things We Said Today, preluat de la melodia Beatleșilor, acesta prezintă amintiri despre o nostalgie viitoare. Afirmația sună ca o reverie paradoxală, ca și cum cineva ar trăi prezentul anticipând deja dorul de el. Exact acest sentiment dorește Ujică să-l transmită publicului. Nu e vorba doar de un documentar obișnuit și clasic, care se concentrează pe redarea fidelă a realității, urmărindu-se o imparțialitate critică. Ceea ce reușește regizorul român să atingă e poetizarea realității: el construiește un univers al memoriei și al emoțiilor, în care timpul se dilată, iar trecutul devine involuntar fantomatic.
Filmul aduce în primele secvențe momentul sosirii trupei The Beatles în New York, continuă cu conferința de presă marcată de haos și agitație radicală, ca apoi să treacă, treptat, la focalizarea unor alte imagini reprezentative pentru perioada respectivă. Așadar, totul pornește de la un weekend. Nu orice weekend, ci unul care a marcat un vârf absolut al culturii pop: primul concert The Beatles pe Shea Stadium din New York, în 1965. Regizorul alege intenționat să-și plaseze documentarul doar în jurul acestui eveniment - "cel mai mediatizat moment al Beatlemaniei", cum îl numește el însuși într-un interviu. Și are dreptate: orașul freamătă, străzile sunt asediate, fanii se înghesuie în fața hotelului, plâng, țipă, se agață de tot ce e Beatles. De aici pornește și nostalgia - nu una simplă, plată, după un concert istoric, ci o nostalgie densă, stratificată, care cuprinde o întreagă generație. E dorul de o emoție pură, de o intensitate imposibil de replicat.
Andrei Ujică nu caută să reconstruiască obiectiv atmosfera vremii. Nu insistă pe fapte sau statistici. În schimb, deschide uși către trăiri personale, către modul în care memoria distorsionează și înfrumusețează trecutul. El însuși mărturisește că a fost un fan al trupei, chiar dacă era departe de epicentrul Beatlemaniei, într-o Românie închisă și cenzurată, unde muzica lor ajungea greu, pe casete traficate sau înregistrări mono, păstrate ca niște comori.
Brusc, suntem transportați în Los Angeles, unde imaginile schimbă tonul și ritmul. Acolo nu mai e vorba despre extaz colectiv, ci despre durere, furie și luptă: imagini de arhivă ne reamintesc brutal de contextul istoric american - segregația, discriminarea împotriva comunității de culoare. E o ruptură estetică și morală. E un reminder că istoria nu curge într-un singur sens, că entuziasmul colectiv se poate desfășura în paralel cu nedreptăți tăcute. Asta reușește să arate această tehnică a trecerii prin imagini, a schimbării focus-ului, de la strigătele extazului la strigătele apăsătoare ale durerii.
Unul dintre cele mai originale elemente ale filmului este prezența animației. În centrul poveștii apare un personaj animat: un tânăr scriitor, fan The Beatles, un băiat care pare mereu singur, mereu absorbit de gânduri. Îi auzim vocea, îi simțim melancolia, fragilitatea. Regizorul afirmă că este alter ego-ul său, o proiecție a propriului sine adolescentin, a acelei voci interioare, care, în ciuda trecerii timpului, rămâne tânără. Și aici intervine una dintre cele mai profunde teme concentrate în acest film: ideea că adolescența nu dispare, ci rămâne cumva vie, ca o stafie care ne însoțește tăcut. "Vocea noastră interioară rămâne mereu tânără", spune regizorul. Și poate tocmai din această voce tânără se naște poezia care se strecoară prin tot documentarul. Textul narativ al băiatului animat e aproape liric, confesiv, uneori incoerent, așa cum este mintea unui adolescent care încearcă să înțeleagă lumea prin muzică și scris. Spre final, apare și o fată animată, construită pe informații din jurnalul real al lui Judith Kristen, extrase dintr-o relatare autoficțională a lui Geoffrey O'Brien.
Apariția celor două personaje animate capătă o încărcătură poetică atunci când este însoțită de imaginea unor fluturi - simbol care nu e întâmplător. Regizorul a preluat acest aspect chiar din propria lui povestire, Isabela, prietena fluturilor, iar aici, în documentar, fluturele devine un semn delicat al metamorfozei percepute de critic: al trecerii de la inocență la maturizare, de la amintire la emoție vie.
Nostalgia viitoare, în esență. Un paradox aparent, dar care captează perfect emoția adolescenței: acel sentiment ciudat că vei regreta ceva chiar înainte să se termine. Că trăiești un moment și, în același timp, ești deja trist că va deveni amintire. Această senzație reprezintă esența documentarului. Ujică nu vrea să arate doar cum a fost Beatlemania. Vrea să ne spună cum se simte o pasiune, cum se scrie o poezie în mijlocul isteriei colective, cum se trece prin adolescență când ai în suflet mai multe întrebări decât răspunsuri. Muzica este trăire, pasiune, este singura amintire care nu îmbătrânește.
TWST nu e doar o reconstituire, ci o invocație. Nu ne aduce trecutul în față ca pe o lecție, ci îl face să ne bântuie frumos, ca o prezență care nu vrea să plece. E trecutul fantomatic care se strecoară printr-o voce animată, prin imagini haotice, printre niște versuri rostite în șoaptă. E amintirea unui timp care nu mai există, dar care încă trăiește în vibrația unui refren, în tremurul unei voci, în ochii celor care au fost acolo sau care și-au imaginat că au fost.