Numele său a devenit sinonim cu eroismul, curajul, dar și cu nefericirea în iubire, după triumful teatral declarat de la premieră. Actorul Constant Coquelin a interpretat rolul titular de 950 de ori, amintind de patosul vechiului teatru romantic francez.
Dincolo de personajul real, teatrul lui Edmond Rostand a născut o legendă. Pornind de la această legendă tulburătoare, De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano piesă scrisă de dramaturgul italian Michele Santeramo accentuează dimensiunea filozofică-existențialistă a textului sursă, vorbind într-o manieră poetică care nu exclude umorul și autoironia despre cunoașterea prin iubire, despre darul și blestemul alegerilor, despre revolta împotriva unui teatru lipsit de interogații, despre refugiul în artă sau izolarea în singurătate, despre dragostea ancoră, oglindă și scut.
"Dragostea m-a obosit.
Dragostea... dar oare ce știm noi
despre adevărata dragoste
care se cuibărește într-un suflet,
care-l împinge, îl trântește, îl slăbește,
îl rupe, îl zdrobește
și care până la urmă, îl obosește iremediabil?"
În traducerea Mariei Rotar textul are o fațetă delicată și profund feminină, fără a exclude sarcasmul antiromantic croit în general în tipare masculine.
Dramaturgul italian Michele Santeramo este creatorul proiectului Fantasmi, un proiect conceput în colaborare cu Pier Giorgio Cheli și Alessandro Brucioni. În fiecare "fantasmă dramaturgică", un personaj celebru iese din întunericul scenei, își dezlipește masca de pe obraz și fiecare provoacă spectatorul la un dialog incitant, socratic, spectatorul trăind iluzia unei relații directe, de la egal la egal, relație în care se simte dator să fie sincer nu doar cu interlocutorul, ci mai ales cu sine însuși.
Pe scenă sosește un personaj din teatru sau din literatură cu har de psihanalist ce știe lucruri despre sufletul uman care nouă ne scapă sau care nu ne sunt clare. "Scrierea unui text care pleacă de la o lucrare deja preexistentă ridică întrebări profunde legate de opera originală. Dacă aleg să scriu un Cyrano pornind de la Rostand este pentru că am curiozitatea de a descoperi prin scris cum ar reacționa acel personaj dacă ar fi pus într-o situație nouă, dacă ar trebui să se confrunte cu lumea așa cum o experimentez eu astăzi. Fantasmele despre care scriu au această caracteristică comună: provin din lucrări deja existente și sunt - ele, da - martorii unor vieți și ai propriilor credințe pe care însă le pun în relație cu prezentul." (Michele Santeramo, interviu luat de Codruța Popov și publicat în nr. 28/2024, Revista Teatrului Național din Timișoara).
Se modifică spațiul teatral prin coborârea actorilor în sală, indirect spectatorii sunt incluși în spațiul de joc, actul teatral devenind un mijloc de comunicare între sală și scenă. Teatrul incită la introspecție psihologică, noi atingem cu sfială necunoscutele eului nostru. Asistăm într-un timp relativ scurt la un spectacol dens, profund intelectual sub aparența unui ludic lejer, matematic, rostit impecabil, un spectacol elogiu teatrului scris și conceptualizat de Luigi Pirandello, dar care își croiește cutezător propria viață.
Dacă Pirandello a fost interesat de raportul dintre textul scriitorului și jocul actorului, afirmând că fiecare actor realizează propria sa "traducere" mai mult sau mai puțin fidelă, mai mult sau mai puțin inspirată, mereu inferioară originalului, dramaturgul Michele Santeramo se apleacă asupra raportului actor-spectator. "De la o vreme încerc să scriu despre relația dintre autor și spectator în dramaturgie! Sunt convins că spectatorul nu mai poate fi doar martor la ceea ce se întâmplă pe scenă și de aceea mi-aș dori ca spectatorul, deja din dramaturgie, să își aibă propriul rol la nivel emotiv, să își întoarcă privirea spre sine." (același interviu).
Această dimensiune a introspecției, a integrării spectatorului în spectacol este și coordonata definitorie a viziunii regizorale ce poartă semnătura lui Roberto Bacci. Prietenia deja celebră între dramaturg și regizor face ca scriitura să pară un comentariu poetic și amplu al universului regizoral, iar relația dintre cei doi să se traducă scenic într-un produs care dovedește că textul clasic poate fi contemporan cu noi, renovându-și necontenit înțelesurile.
Corina Grămoșteanu (scenografie) construiește în spatele scenei culisele unui teatru, o aglomerare bine definită de mobilier, piese de recuzită, costume. Elementul central este oglinda, care nu implică acte narcisice și de vanitate, ci încercări de confirmare a identității, de autocunoaștere, de validare a eului interior cu toate celelalte roluri sociale. Roberto Bacci vorbea despre rolul oglinzii în textul de promovare a spectacolului Oglinda neagră. "Astfel, în întunericul oglinzii noastre, căutăm o reflexie ascunsă, care să ne vorbească despre ce și cine eram. Pentru a continua, măcar, să ne aducem aminte."
Spectacolul reunește pe scena Teatrului Național câțiva dintre actorii importanți ai Timișoarei - Matei Chioariu, Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc, Romeo Ioan și Cristina König, cărora li se alătură cea mai nouă membră a trupei Naționalului, Cristina Rotaru Chiperi, masterandă a Facultății de Muzică și Teatru. "Pe lângă profesionalismul extraordinar, recunoscut de toți, al fiecăruia, ceea ce m-a uimit a fost să descopăr în ei o disponibilitate absolută de a intra în joc, de a propune și de a-și folosi curiozitatea pentru a o pune la dispoziția procesului de lucru." (Michele Santeramo, același interviu).
Drumul bine învățat de la execuția tehnică la jocul fundamentat pe trăire autentică, îmbinarea planurilor realitate-gând interior, text-subtext, alăturarea spectatorilor ca posibili parteneri conduc la omogenitatea valorilor interpretării. Emoția este conținută în actor și în personaj deopotrivă, dar ținută în chingi, dozată gradat, nescăpând de monitorizarea atentă a lucidității.
Matei Chioariu construiește un Cyrano dintr-un amalgam de impulsuri contradictorii, forță și fragilitate, fantezie și luciditate, umor și amărăciune. Începe ușor reținut, dar recuperează după primul sfert de oră, când personajul răbufnește, dezvăluindu-și adevărata identitate și onestitatea sa de-a dreptul camusiană.
"Nu există destin,
Am mai spus.
Există doar alegeri,
iar eu m-am amăgit de prea multe ori
am crezut în magia teatrului care poate să schimbe totul,
care ne poate face să înțelegem totul,
dar care nu schimbă, de fapt, nimic
și care nu ne face să înțelegem nimic."
Nu e loc de histrionism aici, ci de o luciditate uneori agresivă, alteori melancolică. Intonația logică a textului, controlul atent al gesturilor, evitarea oricărui exces sunt atuurile unui joc cerebral și inteligent. Actrița Claudia Ieremia (Supraveghetoarea de sală) rămâne o apariție de impact indiferent de întinderea rolului. Este izbitor de frumoasă, cu o ținută impecabilă și și-a construit meticulos rolul până în cele mai mici amănunte (mișcare, reacții, priviri). Monologurile sale sunt de o sinceritate dezarmantă. Rostirea este francă, limpede, cu gesturi motivate de gânduri interioare consistente. Marin Lupanciuc (Christian) trece cu dezinvoltură de la revolta împotriva deciziei lui Cyrano, la acceptarea ei. Nu are umbre, jocul său se desfășoară în tonalități calme. Replicile sale sunt înmuiate în neputința de a accede în lumea superioară a cuvintelor.
"Eu nu sunt poet,
n-a trebuit niciodată să știu să spun lucruri,
era destul să mă arăt, atât,
n-a trebuit niciodată să descriu lumea,
mi-a fost de ajuns să mă oglindesc în lume
și oglindindu-mă,
să fac lumea să pară mai frumoasă."
Tânăra Cristina Rotaru Chiperi pare că și-a studiat cu acribie personajul, dar și pe cel de origine, i-a intuit pluralitățile și le-a zugrăvit dinamic și cu o vizibilă bucurie. Pe scenă emană un farmec de madonă, dar nu rămâne la aspectul decorativ. Cu siguranță va fi o actriță despre care vom mai auzi. Jocul său a dovedit simțul ritmului, energie, atenție la parteneri, vulnerabilitate și forță. Excelentă redarea revelației adevărului în scena citirii scrisorii. Abordarea comică a personajului se face cu prudență și grație. Filonul de comedie și cel tragic nu par două categorii distincte, ci două fețe ale unei singure monede.
Rolurile secundare se situează în zona evoluțiilor corect motivate. Romeo Ioan și Cristina König trec firesc din sală spre scenă și invers, personajele lor (spectatorii plătitori de bilet) contaminându-se de luciditatea lui Cyrano, o luciditate dătătoare de speranță care îi determină să arunce măștile și să privească înainte. Oriunde ai privi, tot înainte este, spunea într-o altă piesă, un alt personaj. Doar trebuie să ai curajul să deschizi cu adevărat ochii, spun personajele noastre.
În teatrul lui Pirandello, nu drama face personajele, ci personajele fac drama, în teatrul lui Santeramo spectatorii devin personaje mute, lipsa replicilor complinindu-se cu o participare afectivă și cognitivă care se simte în aer ca o emanație a unui inconștient colectiv. Dacă cele șase personaje în căutarea unui autor doresc să fie formă, adică mai reale decât oamenii ce au parte de forme parțiale și provizorii, personajele lui Santeramo (tot șase, ce ciudat, ce bizar, ce coincidență!) sparg forma, coboară în viață, scena fiind locul unde linia dintre realitate și iluzie nu este tot timpul clară. Jocul dublu între persoană și personaj se duce nu doar pe scenă, ci și în mintea fiecărui spectator captiv deja în cursa către adevăr, adevărul teatrului, adevărul vieții, adevărul din el însuși, cel mai greu de identificat și de recunoscut.
"Uitați-vă în jur, Cyrano, uitați-vă câtă lume.
Există o duioșie în toată lumea asta
pe care o cunoașteți, Cyrano, o duioșie
sfâșietoare și nevinovată ca o câmpie cu lună."
Roberto Bacci reușește să creeze un spectacol extrem de muzical fără fundal sonor. Replicile au propria lor muzicalitate, tăcerea se poate traduce în arpegii, relațiile dintre personaje au dinamica și geometria unor pași de dans. Finalul te trezește și îți dezvăluie ceea ce știai deja, dar nu puteai rosti dacă nu te priveai în oglindă. Suntem toți locuitori în Cyrano de Bergerac. Șoptim la unison: "Nu, dragostea mea, eu nu te-am iubit niciodată!" Ne contaminăm de iubire și de rostul ei. Dacă viața e un flux continuu, iubirea, fie ea imperfectă, pasageră, iluzorie se prinde în acest șuvoi cuibărindu-se în celălalt din interiorul nostru. Iubire și curgere, iluzie și iubire.
(Foto: Adrian Pîclișan)
De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano de Michele Santeramo
traducere Maria Rotar
Regia: Roberto Bacci
Scenografia: Corina Grămoșteanu
Cu: Matei Chioariu, Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc, Romeo Ioan și Cristina König, Cristina Rotaru Chiperi