Silvana Negruțiu e Olga (de fapt, prenumele real, Golda) Bancic în adolescență. Katia Pascariu e Olga/Golda în anii atentatelor anti-naziste din vremea Rezistenței franceze. Florina Gleznea e Golda/Olga din timpul procesului lotului condus de poetul armean Missak Manouchian soldat cu condamnarea la moarte a 22 de luptători din Rezistență (Olga Bancic a fost a 23-a, ucisă trei luni mai târziu în Germania ale cărei legi permiteau, spre deosebire de cele franceze, executarea femeilor). Cele trei actrițe interpretează felurite alte roluri de personaje care au marcat viața eroinei. Surprinzător, Mihaela Michailov alege să nu apeleze la personajul soțului, scriitorul Alexandru Jar.
Încă mai surprinzător, neașteptat, provocator și foarte binevenit, textul apelează la trei personaje care nu s-au intersectat cu eroina piesei, Emil Cioran (Florina Gleznea), Nae Ionescu (Katia Pascariu) și Mircea Eliade (Silvana Negruțiu), ale căror texte publice din perioade războiului secund mondial le dezonorează memoria și ridică mari semne de întrebare deopotrivă asupra acelei și aceste epoci (e evocată, ironic, publicarea repetată a celor 3 autori de către editura Humanitas).
Pe baza unui excelent montaj video feat. AI (realizat de Elena Găgeanu), faimoasa poză pariziană cu Cioran, Eliade și Eugen Ionescu (ce face notă discordantă, prin luciditate și curaj, de mare parte din intelighenția românească din vremurile gardist-legionare) e animată într-un mare fel, provocând, pe baza coregrafiei datorate lui Florin Fieroiu, muzicii powered by Sebastian Androne-Nakanishi și costumelor (pardesiuri cu schepsis!) lui Gabi Albu, o scenă excepțională, de un forță artistică și un nivel de interpretare absolut memorabile.
Deasupra scenei, atârnă mai multe paralelipipede metalice, grupate câte două pe verticală. Cu roluri scenografice felurite, în funcție de acțiunea fiecărei scene, aceste covoare metalice atârnânde se lipesc de retină și amintire. Orizontala ce le despică verticalele chiar la mijloc duce cu gândul la o detentă sfârtecată, la un cap desprins de trup, la o speranță sfâșiată, la un salt întrerupt (decorurile: Gabi Albu).
Bogăția documentară (există o ultimă, cumplită și, totuși splendidă prin umanismul ei, scrisoare a Olgăi către fiica sa) e fără cusur topită în fluxul dramaturgic de Mihaela Michailov, textul spunând, cu empatie, delicatețe și umor, o poveste care începe, și asta e teribil de important, într-un Chișinău interbelic, într-o familie de evrei (deci, de ultra-minoritari) săraci, în care copiii nu aveau dreptul / șansa să meargă la școală (deși își doreau asta), într-o epocă în care sărăcia transforma anii adolescenței în primii ani de muncă grea.
Da, suprapunerea temporală dintre această încă proaspătă premieră de la Replika și cele ce (ni) se întâmplă, atât în România, cât și de jur împrejur, până hăt-hăt, foarte departe, e tulburătoare. Dar cumva această suprapunere e și o imensă șansă de a înțelege unde eram acum 100 de ani, cum se trăia atunci, ce dezastre au fost născute de condițiile de viață și muncă de atunci, din felul în care strămoșii noștri se raport la celălalt, la străin, la cel de alt neam / altă limbă / altă religie.
În zori, lumina e mai aspră vorbește de eroism, smintire, iresponsabilitate, responsabilitate, asuprire, luptă, violență, speranță, moarte, viață. Nu e cel mai comod spectacol pentru că nu au fost și pentru că nu sunt cele mai comode vremuri. Și pentru că, încă mai grav, ar putea urma vremuri incomparabil mai dure dacă trecutul nu ne slujește ca pildă pentru ce ar putea veni.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 8 mai 2025 @ Centrul de Teatru Educațional Replika)
Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr color - aici și Dan Moruzan alb-negru - aici.