Spectacolul este regizat chiar de către autorul piesei, Mimi Brănescu - un avantaj, fără îndoială, pentru autenticitatea și coerența demersului scenic. Povestea este relativ simplă, dar are valențe profunde care invită spectatorul, mai ales spre final, la o introspecție sinceră asupra relațiilor de familie. Personajul principal, Robert (Radu Horghidan), se reîntoarce în satul natal pentru scurt timp, după ce și-a construit o viață în București. Acasă, el este privit de ceilalți ca un om realizat - a publicat o carte și trăiește în capitală - fiind considerat o mică celebritate într-un sat în care aproape nimeni nu s-a remarcat cu adevărat. Casa nu este un spațiu al siguranței, ci unul al tensiunilor și al reamintirilor dureroase. Este locul în care copilăria nu înseamnă inocență, ci frică, neînțelegeri, neglijență emoțională. Fiecare colț pare să poarte o urmă a trecutului nerezolvat. De altfel, Robert nu vine acasă pentru a se liniști, ci pentru a se confrunta cu tot ce a fugit. Iar această confruntare nu e blândă, este nemiloasă, dar necesară. Casa devine, astfel, un personaj în sine: nu mai este "acasă", ci un teren de luptă pentru adevăr, recunoaștere și eliberare.
Singura "realizare" locală pare a fi un muzeu al școlii, despre care aflăm de la Profesorul Plesnea (Vlad Ajder), cel care a educat generații de copii, alături de soția lui, profesoara de limba română - cea care i-a descoperit talentul lui Robert. Deși reprezintă o elită a satului, profesorul este un om cu probleme - are o relație complicată cu alcoolul și trăiește într-o lume iluzorie. Robert însuși afirmă că educația primită de la acești dascăli nu a fost una lipsită de interese personale.
La revenirea lui Robert în curtea tatălui (Florin Toma), care trăiește acum alături de noua sa parteneră, Iuliana (Cristina Uja Neagu), încă de la început se simte tensiunea: dincolo de politețuri, plutește o răceală adâncă între tată și fiu. Reîntoarcerea la casa copilăriei poate deveni un catalizator pentru confruntarea cu trecutul și, eventual, pentru o formă de împăcare interioară.
Lumea satului este redată ca fiind statică, plafonată, iar viața personajelor se învârte în cerc: casă - serviciu - cârciumă. Birtul devine locul de întâlnire unde se depănă amintiri și unde Robert se revede cu vechii colegi. Petrică (Răzvan Clopoțel), prietenul rămas în sat, este imaginea celui care nu a reușit să-și depășească condiția. El trăiește acolo cu familia, într-o existență fără împliniri evidente. Relația lui cu Robert are un fond de camaraderie, dar este brăzdată de invidie și neînțelegere. În ochii lui, Robert pare un trădător al lumii din care a plecat. Îl ironizează, îl provoacă, dar sub glumele prietenești se ascund frustrări și resentimente. Mă întrebam, pe parcursul dialogurilor dintre cei doi, ce s-ar întâmpla dacă ar face schimb de vieți. S-ar putea adapta Robert la traiul de sat? Ar putea Petrică să trăiască în oraș, sau liniștea aparentă a satului este, de fapt, confortul de care are nevoie?
Paula (Oana Mogoș) nu îl întâmpină cu ostilitate directă, dar în replicile ei se simt reproșuri, ironie și amărăciune. Ea întruchipează nu doar o fostă iubire, ci și ceea ce Robert a abandonat: o viață simplă, un om care a așteptat o explicație care n-a venit niciodată. Rămasă în sat, Paula lucrează la magazin și trăiește între rutină și resemnare. Există legături între ea și celelalte personaje - pe care le vom lăsa spectatorului să le descopere -, dar o scenă rămâne emblematică: cea în care Robert o însoțește acasă, iar Paula îi arată cu mândrie baia pe care și-a renovat-o singură. Momentul, aparent banal, capătă profunzime: baia devine simbolul unei mici victorii personale, al unei dorințe de normalitate și control într-o viață lipsită de sens. Renovarea este, în fond, un strigăt mut: "Privește-mă, și eu exist. Și eu am realizat ceva." Reacția ușor derutată a lui Robert spune multe despre distanța afectivă și despre incapacitatea de a înțelege cu adevărat realitatea din care a plecat.
Finalul este intens și dramatic - o confruntare tată-fiu în care ies la iveală toate rănile ascunse, reproșurile, lipsa de afecțiune și comunicare. Un moment în care masca cade, iar adevărul - oricât de dureros - iese la suprafață.
Acasă la tata este un spectacol cu o încărcătură emoțională puternică, în care umorul amar, tăcerile apăsătoare și adevărurile spuse prea târziu compun un tablou autentic al relațiilor de familie. Regia lui Mimi Brănescu, scenografia simplă și funcțională semnată de Ionuț Vișan și folosirea inspirată a muzicii trupei Vunk contribuie la o montare coerentă, care te face să te întrebi - nu fără teamă - ce ai spune și ce ai auzi dacă te-ai întoarce, chiar mâine, ACASĂ.
(Foto: Gabriel Lungu și Tudor Neacșu)