*
Pentru mulți artiști, Istoria (neapărat cu majusculă) trebuie tratată întotdeauna cu seriozitate, cu reverență și poate cu o mică doză de teamă - teama de a nu murdări, de a nu denatura și, deseori, teama de a nu supăra publicul. Putem specula în legătură cu originile acestor temeri și a seriozității inhibante care pare că ni se impune ori de câte ori vorbim despre privirea artistică aruncată asupra Istoriei: poate că provin dintr-o admirație neîntemeiată față de trecut, sau poate din dorința de a ne înfrumuseța originile în așa manieră încât prezentul să fie înnobilat, sau poate că suntem pur și simplu atât de superficiali încât refuzăm să privim cu luciditate istoria și personalitățile care au marcat-o, preferând să înlocuim imaginea unor oameni imperfecți cu mitologii consolatoare, să înlocuim istoria cu Istoria.Cert este că Ernst Lubitsch nu a căzut pradă niciuneia dintre capcanele de mai sus. Ceea ce i-a atras și critici. De pildă, Lotte Eisner, autoarea unui studiu clasic despre expresionismul german, remarca într-o evaluare negativă a filmelor istorice regizate de Lubitsch, că, pentru acesta, "Istoria a fost doar un pretext pentru a spune povești de dragoste în costume de epocă extravagante". Dar este asta un lucru atât de rău? De ce nu ar fi dragostea un subiect demn pentru un film istoric? Seriozitatea impusă de Istorie își spune cuvântul. Putem înțelege, deci, de ce cu Madame DuBarry (1919) și Anna Boleyn (1920) - două filme care readuc Istoria Franței și Angliei la nivelul istoriei create de oameni cu slăbiciuni, vicii și apucături ca toți ceilalți - Lubitsch a sfârșit prin a stârni revolta anumitor spectatori, fiind acuzat de lipsă de respect față de "faptele istorice". Să dezvrăjești povestea epocii revoluționare a Franței și să reduci ruptura Angliei de lumea catolică la toanele unui rege afemeiat nu erau fapte care să treacă nesancționate. Iar unii critici au încercat să-l pedepsească pe Lubitsch, doar că fără succes.
Madame DuBarry, un film despre ascensiunea unei domnițe de condiție modestă până la a ocupa cel mai puternic rol la curtea regelui Ludovic al XV-lea, ca amanta și stăpâna acestuia, a fost un succes de public nu doar în Germania, ci - cu mult mai important - și în Statele Unite ale Americii. Imediat după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, apetitul publicului american și internațional pentru filme produse de nemți era la cote joase, însă totul s-a schimbat după Madame DuBarry. Filmul a reușit nu doar să-l impună pe Lubitsch ca un regizor pe care Hollywood-ul trebuia să-l "fure" neapărat (ceea ce se va întâmpla în 1923), ci și să dizolve reticențele distribuitorilor americani și ale publicului față de filmele germane.
Sub pretextul unei povești care o are în centru pe Jeanne Vaubernier, viitoarea contesă DuBarry, Lubitsch portretizează un Versailles al excesului și al dezinteresului față de cei mulți. La curtea regelui Ludovic al XV-lea orice plăcere merită satisfăcută, chiar dacă prețul va fi plătit mai târziu. Jeanne nu este atât o oportunistă, cât o femeie de un realism feroce care vede șansa de a evada din mizeria păturii de jos în grădinile și sălile luxoase ale palatului regal. Pentru asta, este dispusă la sacrificii mici și mari, de la abandonarea iubirii la un mariaj pe hârtie. Totul pentru a putea urca tot mai sus în cercurile sociale, până când vraja ei își va găsi cea mai de preț țintă - un rege slab și delăsător. Doar că greșelile trecutului se întorc aici pentru a se răzbuna, iar ura unui iubit care se credea abandonat este la fel de mare ca ura unei populații sărăcite: este ura care naște revoluții! Pentru scurta ei ședere în confortul dulce al puterii, seducătoarea Madame DuBarry va îndura până la urmă consecințele. Dacă știam că aristocrația este coruptă, regele Ludovic al XV-lea și aristocrații din jurul său fiind exemplul perfect, Madame DuBarry pare a confirma clișeul că puterea reușește să-i corupă chiar și pe cei care au pornit de jos. Iar dacă Madame DuBarry, redevenită într-un anumit sens Jeanne, tânăra lipsită de putere de la începutul filmului, are sau nu parte de o izbăvire înainte de final, rămâne pentru fiecare spectator să decidă.
Dar Ludovic al XV-lea nu a fost singurul rege afundat în propriile slăbiciuni pe care Lubitsch ni l-a adus pe marele ecran. Aceeași poveste a bărbatului slab care se întâmplă să fie și rege (pentru că, nu-i așa, istoria este compusă din întâmplări) și care nesocotește orice pentru iubirea unei femei, stă la baza celui de-al doilea film, Anna Boleyn. Doar că aici nu mai vorbim de o tânără care încearcă să scape din sărăcie, apelând la propria frumusețe pentru a se folosi de prostia și patima bărbaților din jur, ci de o tânără cu origini nobile care devine - inițial, fără voia ei - obiectul unei obsesii. Regele Henric al VIII-lea al Angliei are două mari pasiuni: vânătoarea și femeile. Așa că nu ne mirăm să-l vedem alergând de la o femeie la alta, în timp ce regina încearcă să facă față rușinii de a avea un soț infidel și nedemn de tronul pe care-l ocupă. Pentru a o ușura de povară, Henric decide că are nevoie de o nouă soție. Iar pasiunea lui pentru tânăra Anna Boleyn pare că nu ține cont de nimic, nici măcar de amenințările Papei, care îi avertizează pe cei ce ar îndrăzni să rupă mariajul dintre regele Angliei și regina Catherine că vor arde în focurile iadului.
Încurajat de profitorii zilei (care nu mai sunt miniștri fără scrupule ca la curtea lui Ludovic al XV-lea, ci prelați dornici de putere), Henric nu se lasă speriat nici măcar de suveranul pontif, și alege să separe Biserica Angliei de cea catolică, numai pentru a putea divorța și a o face pe Anna noua regină. Însă este o regină neiubită de popor și hărțuită de creaturile care populează curtea regelui Henric. Vestea unui copil aduce fericirea în viața reginei Anna, dar nu durează mult, căci nu reușește să-i ofere regelui ceea ce Henric își dorea mai mult decât orice. Curând, regele se întoarce la pasiunea sa pentru vânătoare și alte femei.
Abandonată de soțul ei, Anna cade pradă uneltirilor, iar Henric profită de acestea pentru a scăpa de noua soție, așa cum făcuse odinioară cu fosta regină. Precum în cazul contesei DuBarry, iubirea sinceră din trecut pe care Anna Boleyn a abandonat-o se întoarce sub altă formă pentru a o pedepsi. Cele două femei cunosc același sfârșit, iar Lubitsch ne ajută să vedem că uneori marea Istorie nu este făcută de personalități impozante, ci de oameni cu defecte, neajunsuri și vicii, pentru care iubirea și gelozia sunt uneori mai importante decât orice altceva.
Doar că există ceva mai mult în spatele acestor filme-spectacol, care tratează subiecte aparent "îndepărtate de casă" și a căror acțiune este plasată în trecutul a două țări străine. În contrast cu evaluarea pe care o făcea Lotte Eisner, filmele istorice regizate de Lubitsch nu sunt doar "simple povești de dragoste". Pentru că atât Madame DuBarry, cât și Anna Boleyn, prezintă o imagine deloc măgulitoare a monarhiei - indiferent de țară. Iar tânăra republică germană (care luase naștere în 1918) avea nevoie de o critică, fie și indirectă, a trecutului ei imperial, precum și a apetitului revoluționar care mustea în societate. Astfel, Lubitsch încearcă, în stilul său care, în spatele comediei și satirei, ascunde o privire critică asupra societății, să ofere publicului german o formă de catharsis. Vâltoarea revoluționară, care cuprindea Germania în toamna lui 1918 și avea să continue luni bune, trebuia văzută cu luciditate și responsabilitate, așa cum atestă dublul ei din Madame DuBarry. Iar nostalgia pentru un trecut monarhist trebuia contracarată, căci nu se putea uita că în deciziile aristocraților arbitrarul joacă un rol imens așa cum demonstrează Anna Boleyn.
Marea Istorie care îi făcea pe anumiți artiști să tremure, nu l-a intimidat pe Lubitsch, iar faptul că Madame DuBarry și Anna Boleyn păstrează tăișul privirii lui scrutătoare față de prejudecăți și mituri naționale ne arată că sensibilitatea lui artistică era dublată de o conștiință politică lucidă. Lubitsch nu s-a lăsat vrăjit de cuvinte mari ca "revoluție", "istorie", "destin", pentru că știa prea bine că, de obicei, în spatele acestor cuvinte mari stau oameni imperfecți care, voit sau nu, din motive mai nobile sau de-a dreptul scandaloase, împing roata istoriei înainte. Iar datoria artistului nu este aceea de a ne lăsa pradă "iluziilor" confortabile despre cine suntem și de unde venim, ci este aceea de a umaniza trecutul și a ne arăta cine suntem cu adevărat, pentru ca viitorul să fie mai luminos decât ce a fost înainte.
(vizual de Vlad Cocieru)
Madame DuBarry / Passion
Germania, 1919
regie: Ernst Lubitsch
scenariu: Fred Orbing, Hanns Kraly / imagine: Theodor Sparkuhl / scenografie: Kurt Richter / costume: Ali Hubert
distribuție: Pola Negri (Jeanne Vaubernier/Madame DuBarry); Emil Jannings (Louis al XV-lea, regele Franței); Harry Liedtke (Armand de Foix); Reinhold Schunzel (Ministrul Choiseul); Eduard von Winterstein (Contele Jean DuBarry); Magnus Stifter (Don Diego, diplomatul spaniol); Else Berna (Ducesa de Grammont); Karl Platen (Contele Guillaume DuBarry).
Anna Boleyn / Deception
Germania, 1920
regie: Ernst Lubitsch
scenariu: Norbert Falk, Hanns Kraly / imagine: Theodor Sparkuhl / scenografie: Kurt Richter, Ferdinand Bellan / costume: Ali Hubert
distribuție: Henny Porten (Anna Boleyn); Emil Jannings (Henric al VIII-lea, regele Angliei); Aud Egede-Nissen (Jane Seymour); Hilde Muller (Prințesa Maria); Paul Hartmann (Sir Henry Norris); Ludwig Hartau (Ducele de Norfolk); Ferdinand von Alten (Mark Smeaton); Hedwig Pauli (Regina Catherine).
Proiecția va fi urmată de un dialog cu Victor Popescu și Andrei Rus.