Montat recent la malul mării, spectacolul Teatro Lúcido la Malul Infinitului s-a jucat din 5 aprilie 2025 (data premierei) sold out, închizând fulminant, cu trei reprezentații consecutive, stagiunea 2024-2025 a Teatrului de Stat din Constanța condus de Erwin Șimșensohn. Când Radu Afrim se joacă, îți dorești să fii acolo, să vezi ce rezultă: o afrimiadă sau o afrimedie, o pendulare ce te ține cu sufletul la gură între situații absurde, replici de un comic bizar și poezie până la lacrimi, ni se dezvăluie pe pagina teatrului.
Dar înainte de fiecare nou spectacol semnat Radu Afrim n-ai așteptări, doar deschideri. Ești gata să te lași sedus, uimit, absorbit, ești gata de orice. Lași garda jos și intri pregătit să te îndrăgostești. Și îndrăgostirea se confirmă de la prima vedere, imediat ce intri în joc.
Pentru că punerea în scenă ar fi greu digerabilă în lipsa spiritului ludic. Când Radu Afrim se joacă, de fapt toată echipa lui își atinge potențialul. Vibrant, tensionat, dinamic, umflând și pocnind zgomotos din clișee ca din baloanele colorate de chewing gum, spectacolul de la malul mării te izbește de stânci ca pe morsele din Variabila Dostoievski (de Bogdan Răileanu, unul din textele pe care se bazează spectacolul).
O construcție aerisită și nuanțată, un spațiu deschis, dar în același timp multistratificat vizual, cromatic, senzorial, cam asta năvălește spre tine imediat ce pășești în decorul retro-futuristic, frapant de deschis în adâncime, al scenei iscusit construite de Irina Moscu (scenografie) și Cristian Niculescu (lighting design). Perdelele diafane care delimitează spațiul intim al celor două alveole (bucătăria și dormitorul) reproduc dinamica unduitoare a valurilor mării, în timp ce paternul repetitiv, ce decorează pereții scenei, dar și unele din costumele retro-disco ale personajelor, dă senzația de sațietate, de copleșire, desenând din șiruri verticale continue fie posibile coloane deromboidizate ale infinitului, fie ADN-ul uman distorsionat, ori poate multiplicările undelor de propagare a sunetului.
Ușuratic și greu în egală măsură, hilarul maraton-atelier performativ de descoperire a sinelui se derulează într-un decor frapant, luminos, magnetizant, haute couture, unde paleta de nuanțe incită vizual de la verde smarald, jad, turcoaz, până la galben intens, portocaliu, roșu aprins. Gândit ca spațiu dinamic, livingul ia forma fiecărui happening de-a lungul spectacolului, pentru că încorporează plajă, trunchiuri de copaci, alveole pentru intimități și cele trei televizoare mari pe care se proiectează mai ales marea cu orizonturile ei infinite, neliniștitoare.
Uneori oleacă de kitsch te ține pe loc dacă simți că ai luat-o cu mult înaintea semenilor tăi, ca aspirații și idealuri, este o frază din scenariul lui Afrim care devine una dintre cheile de receptare ale (auto)ironiei ludice ce a generat acest spectacol.
În Teatro Lúcido, culorile vii, ostentativ feminine, țipătoare devin decoruri, costume, peruci, machiaje care ascund ca un paravan traume, vini, vulnerabilități.
O navă de război la orizont și un teatru de operații (pe suflet deschis), caraghios, desfășurat într-o casă retro-futuristă țin viu și efervescent un spectacol de aproape 4 ore. Miza e cât se poate de derizorie și neserioasă: o găselniță excesiv de uzitată care denumește cu un cuvânt mult prea pretențios, workshop, o escrocherie evidentă, folosită pe post de paravan al fraudei pentru specularea traumelor, a secretelor grele. Și cine n-are secrete!?
Un cuplu de gay, interpretat vivant de Andrei Bibire și Theodor Șoptelea, travestiți excentric în accente moldovenești autentice și nume stridente, contrafăcute, "de firmă", Massimo & Dutti, inițiază un proces așa-zis terapeutic, un atelier de performance-uri naiv-narative pe care într-o primă fază par că îl țin foarte bine sub control, forțând clișeele identitare fără a depăși totuși linia fragilă între ironie și ofensă. Castingul contra cost le aduce rând pe rând în casă, precum valurile mării pe plajă, tot soiul de ciudățenii, o recuzită întreagă de indivizi și povești.
Personajele se comportă ca niște sticle ce conțin mesaje S.O.S. rătăcite pe mare; corpurile lor devin expresive în încercarea de a interpreta strigătele de ajutor ținute ermetic în interior, cuvintele completează gesturile, nu invers, dansul trupurilor care au strâns secrete grele produce dezvăluiri, descompunând, demistificând din mișcări uneori de balet, alteori de dans mecanic, toate straturile până la miezul problemei. Coregrafia gândită și de data aceasta de Flavia Giurgiu are dublu rol; mișcările trebuie să demonteze și în același timp să elibereze energiile interioare ale personajelor.
Teatrul în teatru regizat cu vinovată inocență de cei doi terapeuți amatori încorporează poveștile din performance-uri, construind în registru grav și în același timp deconstruind parodic o serie de "clișăi, clișăi". Punerile în abis realizate live cu camera video au, ca în multe spectacole afrimiene, acuratețea lentilelor răsturnate, reușind să redea cu fidelitatea acului de seismograf fiecare mușchi facial ce tresare. Dinamica verbală, nonverbală și paraverbală a confesiunilor taie ca lama, usturător și fin, expunând la microscop latura slabă dinăuntrul nostru.
Un spectacol, deci, despre feminitatea existentă în fiecare din noi, o slăbiciune vinovată pe care toți o ascundem.
Timp de 3 ore și 40 de minute, Teatro Lúcido ne scoate la Malul Infinitului și ne dezghioacă pe toți, personaje ori spectatori, din carapacea aparențelor.
De slăbiciunea feminității interioare nimeni nu scapă. Nici măcar personajele masculine. Radu Afrim deconstruiește de pildă clișeul salvamarului ca etalon de forță și virilitate, trăsături de care, inevitabil, sunt atrase femeile frumoase. Flegmaticul Cătălin Bucur este cât pe ce să fie capturat pe plajă de tătăroaica Güzel Kâz (în traducere "frumoasa fată"), interpretată de gingașa, delicata Anaïs Agi-Ali, a cărei fragilitate se exprimă, inedit și surprinzător, (nu prin, ci) pe poante. Dar vraja mării și mirajul masculinității i se frâng brusc salvamarului atunci când zărește navele de război la orizont. Fapt ce dovedește că nicio forță brută nu concurează cu sensibilitățile și vulnerabilitățile ascunse în noi.
Nici talentatul (premiat UNITER în 2025) Ștefan Mihai nu scapă de deconstrucția profilului masculin al personajului său, Michi. Rolul îi cere să se expună slab, retractil, ezitant și vulnerabil, captiv în Variabila Dostoievski, între proiecțiile ipotetic-erotice despre Anelize (Liliana Cazan), sirena videochatistă de la doi, pe care o surprinde într-o seară cu Idiotul în portbagaj, și anxietățile climatice ale Inei (Cristiana Luca), femeia plină de frici cu care își împarte patul, fanteziile erotice, cheltuielile de întreținere și ratările, dar mai ales nesiguranțele și slăbiciunile. În Michi, personajul creat de Bogdan Răileanu și inserat de Radu Afrim în spectacol, se ciocnesc două nave de război sensibile: obsesia sfârșitului lumii și prințul Mîșkin, idiotul care crede că frumusețea chiar va salva lumea.
Puiul de balenă care, devorat de orci, înroșește marea chiar lângă mama sa, ce asistă neputincioasă și dezarmată la ferocitatea balenelor ucigașe, apoi morsele a căror banchiză polară se topește, rămânând eșuate nicăieri, pe stânci abrupte, de pe care se aruncă, la fel de neputincioase, în gol și în final sirenele salvărilor care aduc, în plină pandemie, cazurile grave la spitalele din jur sunt tot atâtea formule metaforice ale fragilității umane. La fel și erotismul, poate singurul capabil să le compenseze în final: - Hai că vine sfârșitul lumii, se sinucid morsele. (...) - Hai că am sinucis și eu sticla de vin în bucătărie. (...) S-a dezbrăcat și s-a întins pe gresie. - Sunt cioburi, am spus alertat, dar și-a pus un deget în dreptul buzelor, apoi a luat sticla nouă de vin și a turnat-o peste ea. (...) În bucătărie se puteau vedea (în spectacol, proiectate pe ecranul televizorului) urmele ei pe gresie ca un negativ făcut în culoarea roșiatică a vinului. (Bogdan Răileanu, Variabila Dostoievski, în volumul Picioare de lotus, Ed. Polirom, 2024)
Cât despre femeile de la Malul Infinitului, ele pur și simplu își disecă în public diversele ipostaze ale feminității lor.
Sabina, personajul Ecaterinei Lupu, parează bine inițial, ca și cum, sub masca tinereții, n-ar fi avut încă timp să adune cine știe ce vulnerabilități. Aici e nevoie de o femeie matură care a strâns deja regrete, ratări, neîmpliniri, insatisfacții, platitudini. Deci va chema (ca paravan) pe altcineva în atelier să performeze în locul ei. Diana Dumitrescu (Eugenia / Mioara) trebuie să recompună din mărturisiri asumat vinovate vizita în casa unui bărbat în absența soției sale, după textul cu același titlu de Adriana Bittel. Dar experiența ratatei ei aventuri extraconjugale nu umple goluri, nu compensează lipsa suspansului, a adrenalinei, nu îi confirmă trauma, nici feminitatea, ci în ultimă instanță doar moralitatea impecabilă. Căci cealaltă femeie, soția pe cale să fie înșelată de soțul care se vrea amantul fatal, ar putea fi, în oglinda conștiinței lucide, chiar ea. Și asta e de neconceput, fiindcă e ca și cum s-ar răzbuna pe sine. Povestea ei matură arată deci puterea feminității, nu vulnerabilitatea. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu povestea naivă a Sabinei, căreia îi izbucnesc într-un final toate panseluțele din suflet. Trupul Ecaterinei Lupu devine în întregime un vehicul de exprimare a acelui secret morfolit de vinovăție. Prin mișcările hipnotice, Sabina îmbracă iar inocența copilăriei pubere, care o surprinsese total nepregătită pentru țâțe și cu atât mai puțin pentru conștiința abuzului sexual al lui Ginel (Iulian Enache), plantatorul pedofil de panseluțe pe spații verzi. Textul Doinei Ruști este provocator și cere totul de la trupul și vocile interioare ale talentatei actrițe, care își dansează gâtuit emoțiile rememorării, ca într-un sevraj necesar vindecării.
Sirena seducătoarei Lilianei Cazan deconstruiește în spectacol clișeul erotic feminin ascuns în fanteziile masculine. Actrița își întâmpină spectatorii la un cocktail distanță chiar din foaier, citind absorbită din Idiotul. Mai mult decât un produs al imaginației, sirena este un personaj de Teatro Lúcido, care își expune fragilitatea la televizor, eșuată pe stânci, dar fără să se arunce în gol, sau în cameră, întinsă pe pat, dar refuzând să fie folosită ca obiect de recuzită de către masculii înfocați. În timpul liber, sirenă, în timpul ocupat, femeie, semnalele ei se pot transforma printr-un iscusit calambur, o "figurină de stil" deci, marca Afrim, chiar în tonalitățile sirenei de salvare ori de poliție.
Lana del Mar, femeia la 50 de ani, interpretată dens și hipnotic de Lana Muscaliuc, deschide și închide teatrul lucid de la Malul Infinitului, rostind poeme despre războaiele lumii, dar mai ales ale femeii. Este personajul menit să încorporeze prin ochiul căscat al unei cochilii (cu melcul pitit înăuntru) toate poveștile traumatice ieșite la suprafață de-a lungul spectacolului.
O găsim de la început pe scenă, nemișcată, în fotoliul galben, ca o cochilie neagră, pe jumătate îngropată în nisip. Părul negru, lung, îi ascunde identitatea. Nu și gura, exacerbată, semn că rostirile sunt gata să irupă. Căci viața nu e nimic altceva decât un șir de îngrozitoare secrete. Din televizorul imens, femeia privește marea cu trupul ei receptacul. O senzualitate fragilă, înveșmântată în ochi decorativi, exoftalmici, expuși de-a lungul rochiei negre, misterioase. Ține în palmă o meduză uriașă, un simbol amorf al instinctualității, dar și al vulnerabilității, al interiorității expuse, în lipsa oricărui scut, în bătaia vânturilor.
La final, când toate măștile vor fi căzut, fragilitatea ei își găsește cel mai bun scut: acceptarea. Toată masa amorfă a fricilor, vulnerabilităților și rușinoaselor instincte își formează în final cochilia protectoare și cei 50 de ani sunt purtați acum cu melcul pe față, fără inhibiții și temeri, cu naturalețe frustă, ingenuă și fără alte așteptări.
Într-o zi am ieșit la Mega și mi-am uitat melcul pe față. În drum mi-a ieșit "școala altfel", clase de copii zgribulesc în haine de firmă, se țin de mână fete cu fete, băieți cu băieți, merg spre Muzeul de artă, acolo li se va arăta Marea Neagră interbelică, atunci când singura sursă de poluare era uleiul pe pânză și plasticul nu avea căutare. Pe plajă stau cu trupurile la soare cele două Celle: Cella Serghi și Cella Delavrancea, iar Ana Aslan prepară abilă elixire în secrete laboratoare, aplecată de spate amestecă în pahare Berzelius a tinereții veșnice licoare. De care mie mi se fâlfâie căci îmi expun trupul la 50 cu cea mai virilă asumare. Și totuși, uite, melcul pe frunte mi-l plimb. Îmi spune povești hermafrodite când ajunge la lobul urechii. Eu nu mă mișc de teamă să nu piardă firul poveștii, și firul lucios desenează pe față o hartă a întâmplărilor vieții mele și trupul meu se uită uimit la ele. Asta eram eu? Da, eu eram, cu bune, cu rele. Nu cred într-un destin, cel mult într-o destină. Are sâni și vagin cea care trupul mi-l poartă pe străzi, prin Mega, prin port. Prin garsoniere cu stinsă lumină adorm ușor și din unghiul din care mă vezi, inocența mea e greu lizibilă. (Radu Afrim, inspirație: Magdalena Rădulescu - 1902-1983, Portretul Cellei Serghi, Muzeul de Artă Constanța; Ștefan Dimitrescu - 1886-1933, Femei pe plajă, Muzeul de Artă Constanța; Tania Stephenson, Lana și melcii, serie fotografică din 2015, New York).
Melodia trupei La Femme - Teatro Lucido este hipnotică. Ritmurile psihedelice, punk-pop-rock, care combină reggaetonul, stilul frigian de flamenco și versurile spaniole, creează un efect grav, de un comic grotesc, pe care Lana Muscaliuc îl descompune, eliberator, în dansul final. Și împreună cu ea dansează toate personajele. În coregrafia Flaviei Giurgiu, dansul are în final pentru noi toți această funcție terapeutică, eliberatoare de energii, de ieșire din transă.
Joaca de-a atelierul sentimental contra cost ne-a scos deja la iveală, din străfunduri de suflete, toate navele de război scufundate, epavele îngropate în nisipurile mișcătoare ale vinovăției. Traumele devastatoare au defulat din cotloanele sufletului asemeni balenelor eșuate pe uscat.
În final, comedia își va fi epuizat toate funcțiile: întorsăturile de situație s-au rostogolit, qui-pro-quo-urile s-au devoalat, aparențele s-au demistificat, energiile s-au descătușat, măștile au căzut, perucile s-au desprins, cele mai monstruoase secrete ale celorlalți s-au consumat, fiecare a aflat despre ceilalți, dar mai ales despre sine ceea ce era de aflat. E momentul aruncării în gol. Al ieșirii din rol. Nu și din magia teatrului afrimian. Pe care îl iei cu tine acasă, așteptând îndrăgostirea de următorul spectacol.
(foto: Andrei Văleanu)