Am simțit nevoia unui popas în lumea juridică pentru a înțelege mai bine sensurile ficțiunii dramaturgului Mike Bartlett, autorul piesei Contractions tradusă Contracte de Cristi Juncu, traducătorul fiind și semnatarul regiei și ilustrației muzicale pentru această versiune românească (mutată în 2024 de la Teatrul Act la Teatrul de Comedie). Bartlett a fost premiat de trei ori cu premiul Laurence Olivier, premiul Old Vic New Voices și Writer's Guild Tinniswood și Imison. Piesele sale sunt traduse și interpretate în întreaga lume. Contractions este o adaptare a piesei radiofonice Love Contract (BBC 4, 2007). Adaptarea teatrală a avut premiera la Royal Court Theatre, în 2008-2009 și a provocat reacții apreciative în lumea teatrală:
"Înfricoșătoarea comedie neagră a lui Bartlett [este] o satira alegorică asupra unei lumi în care granițele libertății se apropie de tine și relațiile intime ale unui individ sunt supuse supravegherii și controlului către o autoritate atotputernică." (Nicholas de Jongh, Evening Standard, 05.06.2008)
"Bartlett, în felul pieselor absurde timpurii ale lui Havel sau Ionesco, duce o premisă plauzibilă la o concluzie letală" (Michael Billington, Guardian, 05.06.2008)
"Ceea ce asistăm aici este o formă de tortură, cu toată civilitatea ei aparentă" (Paul Taylor, Independent, 06.06.2008)
Titlul englezesc evocă atât acțiunea de a semna un contract, cât și contracțiile (de la naștere, de exemplu). Două femei se confruntă în fața ochilor noștri. Prima (fără nume) pare să lucreze ca director HR - resurse umane, a doua (Ema) este angajată în aceeași companie. Asistăm la o succesiune rapidă în paisprezece secvențe a relației angajat-manager (victimă-prădător) într-un crescendo bine susținut. Drama amestecă două aspecte foarte importante în viața unui om încadrat în muncă, dreptul la intimitate și cel la sănătate mintală. Într-un cadru minimalist (scenografia: Cosmin Ardeleanu), piesa pune la îndoială legitimitatea unui contract de muncă care dictează viața. Titlul în sine are un dublu sens care evoluează în puțin peste o oră, accentul inițial fiind pus pe contractul pe care Ema l-a semnat și care include mențiunea: "Niciun angajat [...] nu se va implica cu niciun alt angajat [...] în orice relație, activitate sau act [...] care ar putea fi caracterizat drept romantic sau sexual fără a anunța".
Regia sobră și precisă a lui Cristi Juncu te transpune într-un univers distopic, atemporal, în care simți fizic pârghiile care caracterizează toate sistemele totalitare. Duelul victimă-călău se derulează hipnotic, aproape angoasant. Călăul cere în mod constant încuviințarea victimei sale și folosește fiecare concesie printr-un mecanism al manipulării, arătându-i în același timp că ea a ajuns în acest punct de bunăvoie. Piesa se desfășoară într-un decor sobru, secvențele derulate sunt ritmice și, la început, ilaritatea este stârnită de absurditatea întrebărilor și reacțiilor managerului, ca la final râsul să îți înghețe pe buze, iar Kafka să preia frâiele absurdului.
Managerul și Ema par ambele prinse într-o capcană. "Întreaga clădire este monitorizată pentru siguranță și practici corecte la locul de muncă". Două persoane sunt și ele prinse într-un birou încălcând îndrumările privind distanțarea socială!
Theodora Stanciu, în ipostaza de manager, are ținuta, prestanța, atitudinea ideale. Poartă pantofi de firmă cu toc foarte înalt, haine rigide și elegante, are o coafură impecabilă, mersul și vocea sunt sofisticate. Tonul este cel mai adesea profesional, dar nu exclude unele flexiuni mai naturale. Bunăvoința trucată și blândețea persuasivă se transformă imediat în presiune și reală hărțuire. Deși prezentă și pe scenă, fața apare permanent pe ecran, astfel că zâmbetul său fals, privirea înghețată, atitudinea lipsită de empatie sunt percepute de public aproape visceral. Managerul are ceva din duritatea femeilor naziste. Costumul croit impecabil pare rigid ca o uniformă cu zvastică. Nu este nevoie de o mască fizică, pentru că falsitatea, dedublarea, ipocrizia, minciuna nu pot fi ascunse nici de machiajul perfect, nici de zâmbetul lucrat.
Jocul Dianei Cavallioti (alternativ cu Irina Antonie) în Ema este echilibrat, fără patetism, doar cu emoție, căci actrița nu cedează sentimentalismului. Imaginea managerei supradimensionată și proiectată pe un ecran o copleșește cu atitudinea de Big Brother. Atitudinea relaxată și zâmbitoare inițială se pierde în nesiguranță, uimire, frică, groază, abandon. La început nu există griji cu privire la performanța profesională a Emei, ci viața personală este cea care provoacă îngrijorare, deoarece se pare că se implică într-o relație cu colegul ei de muncă, Darren, fără să anunțe departamentul de HR despre acest lucru. Inițial, Ema și managera se luptă amuzant de-a spiritul și litera legii și dacă ceea ce fac ea și Darren ar putea fi de fapt definit drept "romantic". Chiar dacă subiectul alunecă în SF, Diana Cavaliotti își păstrează personajul în sfera umanității zdrobite, călcate în picioare de o societate robotizată și reglementată absurd, în care viul și firescul nu mai au loc.
Spectacolul devine o parabolă despre disperarea și controlul corporativ asupra vieților angajaților (simți temerile legate de un interviu de angajare în timpul sarcinii, inflexibilitatea șefilor, agresiunea verbală), despre cum liniile dintre viața profesională și cea personală se estompează. Trăim oare într-o lume în care o mamă poate fi obligată să dezgroape cadavrul bebelușului ei, astfel încât asigurătorii angajatorului ei să aibă deplina certitudine cu privire la moartea lui? Tăcerea ce se lasă la final de spectacol poate fi un răspuns. Ne întoarcem în lumea juridică și spunem că un contract nu este doar un acord de voințe, ci și interesele reunite ale părților. Numai așa el rămâne un instrument al opțiunii umane. Când voința lipsește sau când este viciată, constrânsă, alterată, când interesul este unilateral, contractul devine un instrument al sclaviei moderne într-o lume globalizată și sufocată de norme ce pierd legătura cu cetatea și oamenii lei. Uneori legea este a fuori mura. A fuori mura rămânând și umanitatea din noi.
(foto: Cosmin Ardeleanu)