Nu e nevoie să-mi răspunzi, făceam conversație - Cont(r)ACTe la Undercloud, 2015

Două personaje. O ea care stă în public, îmbrăcată office și a cărei imagine filmată live e proiectată pe un ecran. Și o altă ea care stă pe un scaun pe scenă, tot îmbrăcată office. Decorul este auster. Un singur scaun pe scena goală face ca personajul Emma (Diana Cavaliotti) să pară că este la interogatoriu. Ceea ce, până la urmă, se și întâmplă de fapt.

Am văzut piesa Cont(r)ACTe, regizată de Cristi Juncu, în cadrul festivalului Undercloud 2015. Este un spectacol cu implicații profunde, ridicând întrebări inteligente și alarmante despre lumea profesională de astăzi și despre drepturile indivizilor care o compun. Tensiunea bine dozată, interpretarea actrițelor și absurdul care generează întâi comic și apoi groază fac din acest spectacol unul care merită urmărit.
 
Nu este vorba despre o conversație în această piesă, pentru că, orice ar spune unul dintre personaje, nu ar putea stârni niciun fel de emoție sau de înțelegere în celălalt. Piesa propune un univers distopic, de-a dreptul orwellian, în care absurdul și artificialul convențiilor corporatiste urcă gradual, insidios, către niște cote inadmisibile și inumane.

Șefa Emmei (Theodora Stanciu) este impasibilă, nu trădează nici un sentiment. După cum zice și Emma, dacă se taie, probabil că nu sângerează. Este, putem spune, robotizată. Vocea ei transmite mereu o politețe fabricată, ea simulând pe un ton mieros că este plină de grijă și de cele mai bune intenții. Deloc întâmplător, ea nu are nume, pentru că nu este de fapt o persoană. Ea reprezintă Sistemul, Corporația și poate de aceasta este complet lipsită de umanitate.
 
Contractul Emmei spune că nu poate avea relații de natură romantică sau sexuală cu alți angajați din firmă. Întrebările insistente ale șefei în legătură cu încălcarea acestei reguli ("Emma, ai ceva să-mi spui?") o împing practic pe subalternă să treacă peste litera contractului - lucru care se dovedește catastrofal pentru viața personală a acesteia.
 
Totul se bazează în această piesă pe contracte, ca și când, dacă ai făcut imprudența de a semna un astfel de act fără a-l citi cu atenție, ești dator să respecți tot ce scrie acolo, indiferent ce spun drepturile omului.

Piesa este o critică a mediului corporatist, în care politica firmei deseori ajunge să pună în paranteză viața personală și valorile individului. Discuțiile dintre șefă și angajată devin extrem de intruzive pentru cea din urmă. Deciziile care sunt luate în firmă par să fie gândite pentru a distruge programatic orice aspect fericit din existența sa.

După ce află de relația dintre Emma și colegul ei Darren, șefa ia toate măsurile posibile pentru distrugerea acesteia. Face media aritmetică dintre estimările celor doi cu privire la durata relației, stabilește un deadline de despărțire. Nu le permite să discute între ei (deși sunt un cuplu) despre întâlnirile acestea, dar are grijă să-i alieneze informându-l pe unul de mărturisirile smulse de la celălalt și invers.

Șefa află întotdeauna aproape imediat ce se mai întâmplă în viața personală a Emmei, căci informatorii nu lipsesc în firmă, de la cei umani la camerele de filmat (aspect care amintește de acel Big Brother is watching you al lui George Orwell). Situația atinge un nou nivel al absurdului atunci când Emma se revoltă, spunându-i șefei cum l-a ținut de mână pe Darren preț de trei minute când acesta plângea din cauza faptului că cei doi erau constrânși să se despartă. Iar șefa o ceartă, pentru că, obiectiv vorbind, fuseseră cinci minute și nu trei, iar relatarea Emmei fusese inexactă.

Hărțuirea aceasta psihologică devine din ce în ce mai intensă. Iar Emma și Darren nu obțin niciun fel de înțelegere de la firmă, deși ajung să aibă un copil împreună. Ca spectator, m-am tot întrebat pe parcursul spectacolului de ce nu demisionează pur și simplu. Ca să-și recupereze libertatea. Dar apoi mi-am dat seama că e destul de comun faptul de a te amăgi să rămâi într-un mediu nociv, cu speranța că lucrurile se vor schimba, câtă vreme beneficiezi de anumite avantaje economice. Frica de a nu avea un loc de muncă îi face pe Emma și pe Darren să continue în acest sistem care le distruge programatic viața personală. Compania îi manipulează prin dorința lor de a avea o carieră de succes și se bazează pe faptul că nu vor încerca să plece. Iar dacă, totuși, încearcă, firma are suficiente pârghii de control și pentru problema aceasta.

Tensiunea se face simțită pe tot parcursul piesei. Ingerința șefei în viața subalternei este resimțită și de spectatori, pentru că directoarea stă în mijlocul acestora. Doar chipul ei apare permanent pe ecran, soluție regizorală bună, deoarece publicul poate vedea mereu zâmbetul ei fals, privirea acuzatoare și lipsa de empatie. Theodora Stanciu joacă foarte convingător această femeie de o mare duritate.

Diana Cavaliotti are o interpretare foarte vie și vibrantă a rolului Emmei, trecând printr-o mulțime de stări și atitudini, pe care se străduiește să și le controleze. De la dorința inițială de a fi pe placul șefei, la revoltă, tristețe, disperare, ură, dezolare.

Spectacolul pleacă de la o premisă comună: relațiile intime dintre angajați sunt descurajate de politica multor companii. Iar scenariul ia această ipoteză, o combină cu o lipsă totală de înțelegere din partea firmei, iar apoi implicațiile vin de la sine. Din ce în ce mai absurde. Sacrilegiul pe care ajunge Emma să îl facă - și care se dovedește total inutil - este un prag psihologic dincolo de care nu mai există cale de întoarcere.

Piesa analizează prăbușirea morală a unei persoane și toate etapele acesteia. Iar problemele pe care le ridică sunt majore. În momentul în care te angajezi, vânzând practic munca și timpul tău disponibil unei companii, mai poți oare să îți păstrezi viața privată nealterată de cea profesională? Și dacă nu se poate, cât de mari sunt compromisurile pe care ești dispus să le faci și la ce drepturi vei renunța în virtutea unei cariere de succes? Un angajat care dedică multe ore (inclusiv suplimentare) și energie unei companii se bazează mai ales pe oamenii care o compun pentru  a socializa și este foarte firesc ca potențialii parteneri de relație să apară tot din acest mediu, care devine la un moment dat singurul la care mai are acces.

Până la urmă, în spectacol este vorba despre supraviețuire într-o societate în care, pentru a putea obține bani, trebuie să prestezi servicii reglementate prin anumite contracte. Și dacă nu ai grijă ce semnezi și cu cine semnezi, te poți trezi că integritatea ta personală este total irelevantă câtă vreme sunt urmărite numai interesele companiei.