Nu e nevoie să-mi răspunzi, făceam conversaţie - Cont(r)ACTe la Undercloud, 2015

Două personaje. O ea care stă în public, îmbrăcată office şi a cărei imagine filmată live e proiectată pe un ecran. Şi o altă ea care stă pe un scaun pe scenă, tot îmbrăcată office. Decorul este auster. Un singur scaun pe scena goală face ca personajul Emma (Diana Cavaliotti) să pară că este la interogatoriu. Ceea ce, până la urmă, se şi întâmplă de fapt.

Am văzut piesa Cont(r)ACTe, regizată de Cristi Juncu, în cadrul festivalului Undercloud 2015. Este un spectacol cu implicaţii profunde, ridicând întrebări inteligente şi alarmante despre lumea profesională de astăzi şi despre drepturile indivizilor care o compun. Tensiunea bine dozată, interpretarea actriţelor şi absurdul care generează întâi comic şi apoi groază fac din acest spectacol unul care merită urmărit.
 
Nu este vorba despre o conversaţie în această piesă, pentru că, orice ar spune unul dintre personaje, nu ar putea stârni niciun fel de emoţie sau de înţelegere în celălalt. Piesa propune un univers distopic, de-a dreptul orwellian, în care absurdul şi artificialul convenţiilor corporatiste urcă gradual, insidios, către nişte cote inadmisibile şi inumane.

Şefa Emmei (Theodora Stanciu) este impasibilă, nu trădează nici un sentiment. După cum zice şi Emma, dacă se taie, probabil că nu sângerează. Este, putem spune, robotizată. Vocea ei transmite mereu o politeţe fabricată, ea simulând pe un ton mieros că este plină de grijă şi de cele mai bune intenţii. Deloc întâmplător, ea nu are nume, pentru că nu este de fapt o persoană. Ea reprezintă Sistemul, Corporaţia şi poate de aceasta este complet lipsită de umanitate.
 
Contractul Emmei spune că nu poate avea relaţii de natură romantică sau sexuală cu alţi angajaţi din firmă. Întrebările insistente ale şefei în legătură cu încălcarea acestei reguli ("Emma, ai ceva să-mi spui?") o împing practic pe subalternă să treacă peste litera contractului - lucru care se dovedeşte catastrofal pentru viaţa personală a acesteia.
 
Totul se bazează în această piesă pe contracte, ca şi când, dacă ai făcut imprudenţa de a semna un astfel de act fără a-l citi cu atenţie, eşti dator să respecţi tot ce scrie acolo, indiferent ce spun drepturile omului.

Piesa este o critică a mediului corporatist, în care politica firmei deseori ajunge să pună în paranteză viaţa personală şi valorile individului. Discuţiile dintre şefă şi angajată devin extrem de intruzive pentru cea din urmă. Deciziile care sunt luate în firmă par să fie gândite pentru a distruge programatic orice aspect fericit din existenţa sa.

După ce află de relaţia dintre Emma şi colegul ei Darren, şefa ia toate măsurile posibile pentru distrugerea acesteia. Face media aritmetică dintre estimările celor doi cu privire la durata relaţiei, stabileşte un deadline de despărţire. Nu le permite să discute între ei (deşi sunt un cuplu) despre întâlnirile acestea, dar are grijă să-i alieneze informându-l pe unul de mărturisirile smulse de la celălalt şi invers.

Şefa află întotdeauna aproape imediat ce se mai întâmplă în viaţa personală a Emmei, căci informatorii nu lipsesc în firmă, de la cei umani la camerele de filmat (aspect care aminteşte de acel Big Brother is watching you al lui George Orwell). Situaţia atinge un nou nivel al absurdului atunci când Emma se revoltă, spunându-i şefei cum l-a ţinut de mână pe Darren preţ de trei minute când acesta plângea din cauza faptului că cei doi erau constrânşi să se despartă. Iar şefa o ceartă, pentru că, obiectiv vorbind, fuseseră cinci minute şi nu trei, iar relatarea Emmei fusese inexactă.

Hărţuirea aceasta psihologică devine din ce în ce mai intensă. Iar Emma şi Darren nu obţin niciun fel de înţelegere de la firmă, deşi ajung să aibă un copil împreună. Ca spectator, m-am tot întrebat pe parcursul spectacolului de ce nu demisionează pur şi simplu. Ca să-şi recupereze libertatea. Dar apoi mi-am dat seama că e destul de comun faptul de a te amăgi să rămâi într-un mediu nociv, cu speranţa că lucrurile se vor schimba, câtă vreme beneficiezi de anumite avantaje economice. Frica de a nu avea un loc de muncă îi face pe Emma şi pe Darren să continue în acest sistem care le distruge programatic viaţa personală. Compania îi manipulează prin dorinţa lor de a avea o carieră de succes şi se bazează pe faptul că nu vor încerca să plece. Iar dacă, totuşi, încearcă, firma are suficiente pârghii de control şi pentru problema aceasta.

Tensiunea se face simţită pe tot parcursul piesei. Ingerinţa şefei în viaţa subalternei este resimţită şi de spectatori, pentru că directoarea stă în mijlocul acestora. Doar chipul ei apare permanent pe ecran, soluţie regizorală bună, deoarece publicul poate vedea mereu zâmbetul ei fals, privirea acuzatoare şi lipsa de empatie. Theodora Stanciu joacă foarte convingător această femeie de o mare duritate.

Diana Cavaliotti are o interpretare foarte vie şi vibrantă a rolului Emmei, trecând printr-o mulţime de stări şi atitudini, pe care se străduieşte să şi le controleze. De la dorinţa iniţială de a fi pe placul şefei, la revoltă, tristeţe, disperare, ură, dezolare.

Spectacolul pleacă de la o premisă comună: relaţiile intime dintre angajaţi sunt descurajate de politica multor companii. Iar scenariul ia această ipoteză, o combină cu o lipsă totală de înţelegere din partea firmei, iar apoi implicaţiile vin de la sine. Din ce în ce mai absurde. Sacrilegiul pe care ajunge Emma să îl facă - şi care se dovedeşte total inutil - este un prag psihologic dincolo de care nu mai există cale de întoarcere.

Piesa analizează prăbuşirea morală a unei persoane şi toate etapele acesteia. Iar problemele pe care le ridică sunt majore. În momentul în care te angajezi, vânzând practic munca şi timpul tău disponibil unei companii, mai poţi oare să îţi păstrezi viaţa privată nealterată de cea profesională? Şi dacă nu se poate, cât de mari sunt compromisurile pe care eşti dispus să le faci şi la ce drepturi vei renunţa în virtutea unei cariere de succes? Un angajat care dedică multe ore (inclusiv suplimentare) şi energie unei companii se bazează mai ales pe oamenii care o compun pentru  a socializa şi este foarte firesc ca potenţialii parteneri de relaţie să apară tot din acest mediu, care devine la un moment dat singurul la care mai are acces.

Până la urmă, în spectacol este vorba despre supravieţuire într-o societate în care, pentru a putea obţine bani, trebuie să prestezi servicii reglementate prin anumite contracte. Şi dacă nu ai grijă ce semnezi şi cu cine semnezi, te poţi trezi că integritatea ta personală este total irelevantă câtă vreme sunt urmărite numai interesele companiei.