Era o seară de octombrie 2020. Coronavirusul revenea în forță după o vară în care ne îngăduise să mai respirăm (ha!). Într-un oraș românesc de munte, o seamă de oameni, actori, tehnicieni, spectatori, porneau din Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, ieșeau pe străzile centrale, făceau câteva mici popasuri și intrau în Palatul Copiilor, unde urmau să vadă mai multe episoade de teatru jucate în mai multe încăperi ale istoricei clădiri. Când s-a isprăvit Viitorul din trecut, spectacolul lui Clemens Bechtel și al trupei de actori, tehnicieni și manageri nemțeni, am avut senzația că virusache se clatină. Imaginat de oameni pentru care Impossible is nothing, teatrul tocmai se înălțase deasupra fricii, angoasei, bolii, morții.
Aseară (11 iunie 2025), a fost cald în București și foarte cald în Sala Studio de pe Gabroveni 57 a Teatrului Mic. Nu mergea aerul condiționat în sala de la parter. Noroc c-am stat puțintel acolo noi, cei 55 de spectatori, cei 11 actori și personalul tehnic & administrativ de la Mic. Din cele 2 ore și jumătate de spectacol, semnificativ peste jumătate n-am stat locului. Ne cerem scuze pentru disconfortul creat zice titlul textului scris și înscenat de Radu Iacoban. Nu pentru temperatura înaltă (deși ironia sorții tehnice a izbit cu o haioasă coincidență), ci pentru îndrăzneala de a scoate publicul (bucureștean) din obișnuința vin, iau loc, privesc, aud, ascult, aplaud, mă ridic, plec. Iete că teatrul poate fi și altfel. Altfel scris, altfel jucat.
Cu prilejul Timișoara - Capitala Europeană a Culturii 2023, dramaturgul Peca Ștefan și regizoarea Ana Mărgineanu au propus lumii trilogia Orașul paralel (Iosefin, Fabric, Party în Elisabetin). Dedicate & jucate în câte unul dintre cartierele istorice ale Timișoarei, cele trei spectacole i-au provocat pe spectatori să-și caute locul printre actori, elementele de decor așezate de scenograf și cele care se aflau acolo de la mama lor, să își monteze propriul show privind în toate direcțiile, ascultând sunete venind dinspre diverse surse, desfăcând uși, cercetând dulapuri etc. Nu-i vorbă, acum hăt Peca & Ana au făcut asta și prin alte locuri, inclusiv în București.
Iacoban ne poftește într-una dintre casele sale și ale colegilor lui de la Mic. O clădire veche, cu subsol, parter și două etaje, renovată, slujind drept co-sediu, cu chirie, al teatrului, (probabil) până la remedierea problemelor de risc seismic ale zonei de staluri din sediul principal. Cumva, Ne cerem scuze pentru disconfortul creat nu e doar demersul unui artist atașat de teatrul unde a făcut primii pași, ci e invitația pe care ne-o adresează toți cei care ne primesc acolo, fie ei artiști, personal tehnic sau administrativ.
***
Dramaturgic, Ne cerem scuze pentru disconfortul creat, al 12-lea (!!!) spectacol montat de Iacoban pe un text propriu, are ceva din Beție al lui Ivan Vîrîpaev. O seamă de personaje aduse împreună de un eveniment de-o noapte (o nuntă altoită pe un fel de parastas), personaje aflate pe marginea a ceva ce aduce cu prăpastia sau măcar cu senzația că următorul pas s-ar putea să nu se bazeze pe nimic). Primul act are loc în sală, la parter, ultimul, idem. În primul, personajele (afară de unul) sunt captive în paralelipipedul format dintr-o pânză neagră transparentă, cu nisip negru pe jos, scaune meșteșugite din carton bej, o mașină de spălat strâmbă, un tv antic cu ceva miră pe dânsul și multe baloane albe. În ultimul, personajele (inclusiv acela) au parte de câte un monolog în buza scenei, după a cărei rostire se reîntorc în cușca / capcana primordială (scenografia: Tudor Prodan).
Împărțiți în 5 grupuri de câte 11, spectatorii sunt invitați să urmărească 5 momente din zilele ce au premers nunto-parastasul. La etajul 2 al casei, în bucătărie, sora miresei (Ana Bianca Popescu) și cel mai bun prieten al mirului (Cezar Grumăzescu) își ling rănile fostei relații de curând destrămate, sub un tablou înfățișând o oaie privindu-și mielul mort în prezență neliniștitoare de ciori, lângă o masă pe care zac, mirosind greu, câteva hălci de carne, vorbind despre un cățel bătrân și bolnav. Un pic mai departe, pe același etaj, în foaier, mergem cu nașu' (Marian Olteanu) și psiholoaga (Valentina Popa), în cabinetul acestuia ca un confesional cu discobol și casetofon cu muzică de relaxare. La subsol, ne așteaptă tatăl mirelui (Virgil Aioanei). Mă rog, nu atât pe noi, cât pe mirele (Vlad-Ionuț Popescu) pentru predarea așa-ziselor obiceiuri strămoșești (mai un bărbierit, mai o curea de pielea asociată cu bătaia ca de la fiu la tată) în mediul apartamentului patern, decorat cu ceva piscină albastră de plastic cu rățuște galbene, scaun de așa-zisă tortură cu ceasuri pe post de cătușe și frigider dotat cu icoană cu dom' Arsenie la interior (cum se cade la casă de AUR-ist pur și sânge). La parter, în toaleta pentru publicul Mic / apartamentului miresei, decorată cu texte de tipul Don't be average, be savage, mireasa (Alina Rotaru), prietena ei la zi (Ilinca Manolache) și ex-a prietenă, emigrată în US (Diana Cavaliotti) pun de-o ceartă aprigă înțesată de (anti)prejudecăți. În fine, în sala de spectacol, spectatorii așezați pe locul actorilor (în cușcă, deh) privesc spre sala unde nașa (Oana Pușcatu) are un dialog pe alocuri halucinant cu personajul ce nu calcă în cubul noir-transparent, șeful de sală (Ionuț Vișan) cu tușe de regizor, personaj al cărui absurd cu vagi urme de romantism amintește de universul lui Harold Pinter (de-o pildă, de chelnerul din Aniversare cel montat în 2024 de Iacoban la Teatrul Ioan Slavici din Arad).
Rănile, umbrele, păcatele, secretele, obsesiile sunt lege pentru fiecare dintre cei 11. Sosul isteric-suprarealist inundă toate spațiile de joc. Adesea nu știi dacă să râzi, să urli sau să suni la 112. Nimeni nu se înțelege cu nimeni, fiecare așa-zis dialog e pigmentat cu ideologia în care crede, ca o / un apucat(ă), fiecare. Bașca urlete și imprecații. Rarele momente de liniște sunt doar prilejuri de încărcare a rezervorului cu veninul cu care va fi mușcat semenul în minutele următoare (vezi, de pildă, scena potențialului act sexual dintre sora miresei și fostul 'mneai, virând brusc înspre un remarcabil act de umilire).
Invocată aprig în scena prolog, prezentă, ca element de satiră, în segmentul nașu - psihi, ori drept element de bășcălie în fragmentele de Să mori de dragoste rănită intonate de nașă șefului îndurerat de sală, muzica (compoziție și interpretare Aida Šošić) domină finalul, rotunjind, sonor, aerul de farsă sinistră ionesciano-pinteriană cu scene din Faust. Vechi motiv-obsesie al operei dramaturgice & regizorale by Iacoban, absurdul învelit în vițe ultra-contemporane prăjește orice urmă de speranță din tigaia în care se pregătește felul numit viață.
***
Nu vedem totul mereu (de parcă în afara teatrului am vedea). Uneori stăm în picioare, alteori în căldură. Actorii joacă la doi pași de noi ori chiar printre noi. Le încurcăm traseul, le restricționăm drumul până la elementele de recuzită. Ne sprijinim de decor sau, mai bine zis, suntem parte din decor.
Teatrul acum și aici. Teatrul azi, cum ar ricana cineva. Nu acolo, sus, departe. Printre noi, despre noi, noi. Nu e rost de bariere, de prejudecăți, de răspunsuri prefabricate, de obișnuințe vizitate de n-șpe mii de ori.
Curajos, iconoclast, deștept, ultra-haios și negru, Ne cerem scuze pentru disconfortul creat e o gură de aer proaspăt și curat. Stimații spectatori sunt invitați să respire!
(Timpul & Spațiul reprezentației: 11 iunie 2025 @ Sediul din strada Gabroveni 57 al Teatrului Mic)