Nuntă tristă - Ne cerem scuze pentru disconfortul creat

... și încă ce disconfort! Teribil și total (desigur, în funcție de simțirea unora sau ne-simțirea altora). Întâlnim această politicoasă și deranjantă formulă pe cam toate gardurile / zidurile pe lângă care se efectuează lucrări de demolare, reabilitare... într-un cuvânt spus: șantier. Dar niciodată (până acum!) într-o incintă teatrală.

Pe scena centrală și incintele-anexă asistăm la cinci povești / întâmplări / aspecte / fărâme / scântei aruncate de jur împrejur de o... nuntă. Nu mută, dar nici veselă. Doar ciudată, obosită, confuză. În clarobscurul de la finalul petrecerii ("la spartul nunții, în cămară" - barbilianul După melci) s-au așternut nu optimismul, bucuria, cheful de viață al începutului de drum, ci doar o groasă epuizare, debusolare, lehamite nu ocazională, ci existențială. De ce oare - ne putem întreba, încă așezați (la început relativ confortabil) pe banchetele sălii?

Dar nelămuririle sunt smulse rapid și se dezintegrează în momentul când publicul este împărțit în cinci grupuri de câte zece spectatori, fiecare luând calea complicată, anevoioasă, curat disconfortabilă, a spațiilor secunde / adiacente de joc... acolo unde "nuntașii" obosiți, deprimați, epuizați, își trăiesc dramele personale reale, disperări, lașități, înfrângeri. Și gata cu alte detalii, că picăm în mult detestatele spoiler-e! De-ajuns să adaug că spectatorul cel deranjant-disconfortant (cu scuzele de rigoare) este provocat, iritat, șocat, descumpănit, uneori aproape agresat - martor și actant cam în același timp.

Structura este, indiscutabil, ingenioasă, chiar dacă nu reprezintă o noutate absolută. Asta pentru că, cu destui ani în urmă, cam același Teatru Mic (beneficiar, pe atunci, a două săli de spectacole cu scenă și fotoliile aferente) pusese în scenă două spectacole semnate Peca Ștefan (texte) - Ana Mărgineanu (regie) cu titlul Anul dispărut. 1989 (apoi 200/7), unde formula dislocării unora dintre spectatori în spații neconvenționale, pe undeva, prin anexele clădirii, le oferea celor aleși prin tragere la sorți ineditul de a se afla într-o îndrăzneață și inedită proximitate cu actorii - provocare ce-i lipsea, însă, pe aceștia de urmărirea integrală a acțiunii centrale, căci reprezentația mergea înainte; ai pierdut unele, dar ai câștigat altele, în special în planul neobișnuitului.

Sub aspect formal, întâlnim acum și aici două direcții estetice care au făcut vâlvă prin Occident. Una este aceea a "teatrului sărac", promovată spre sfârșitul anilor '60 și până spre mijlocul anilor '80, de polonezul Jerzy Grotowski și italianul Giorgio Strehler. (Apoi, America a importat rapid non-convenționalismul, în spectacolele Off Broadway și, mai abitir, Off-off Broadway. Acolo, în universul revoluționar La MaMa, în răspăr cu confortul sălii clasice, au lucrat și Liviu Ciulei și, mai ales, Andrei Șerban).

Este vorba, în esență, despre revolta împotriva prea-așezatului și confortabilului "conformism burghez" (vestimentație elegantă, garderobă, fotolii și loji confortabile, scenă tip cutie cu cortină fastuoasă, separarea netă - sub aspect spațial - între cei care joacă și ceilalți, care doar asistă). Pe aceste coordonate s-au modificat adecvat și formulele de estetică teatrală, reprezentațiile devenind mai inclusiv-iste, mai participative, cu trezirea publicului din ipostaza pasivă de martor. Sigur că, în noua viziune, se cam termină cu decorurile de mucava, cu fardul gros... în fine, cu bariera de înălțime și lumină prin care actorul este protejat în raport cu publicul din sală. Gata... toți suntem acolo, în același univers, provocând și declanșând emoțiile participative, simțite altfel pe propria piele, nu?

A doua direcție estetică a profitat de această deschidere și a promovat ceea ce se numește "teatru imersiv". Adică nu doar că privești, dar te și "scufunzi" împreună cu interpreții, în universul imaginat / redat de aceștia. Cât de departe a rămas celebrul Verfremdungseffekt al lui Brecht, în care emoțiile se cereau spulberate, pentru ca mintea să rămână, chipurile, trează și limpede, spre a înghiți "exemplar și la toți indicatorii", adică exclusiv pe calea rațiunii (ideologizate!!) mesajul politic al autorilor; nu degeaba îi transformase partidul unic, pe aceștia, în propagandiști - te îndoctrinau, de nu te vedeai. Fără milă, doar pentru răzbunare.

În spectacolul de autor, cu adevărat remarcabil, de la Teatrul Mic de Gabroveni (text și regie: Radu Iacoban; scenografie: Tudor Prodan; muzica originală: Aida Šošić), ești îndemnat, presat, chiar îmbrâncit să simți ceea ce trăiesc personajele. De aceea, după ce ai urcat 50 de trepte până la pod, ai coborât alte numai 20 până în subsolul tehnic, ești băgat în niște incinte de sub 10 metri pătrați (o chicinetă, un grup sanitar), lipit ca vai de lume, de pereți sau de tocul ușii. Să vezi totul, să percepi și ultima răsuflare a interpreților. Să fii încântat, revoltat sau uluit de ceea ce vezi acolo, în priză directă (și ce directă!); să te chinuiești și tu, fizic și senzorial, cam la parametrii emoționali asemănători actorilor.

La rândul lor, aceștia sunt expuși la o nuditate sufletească totală și la un disconfort desăvârșit. Își trăiesc condițiile de împrumut acolo, uneori la nici jumătate de metru distanță de ochii curioși și, adesea, nemiloși. Nici un machiaj nu mai rezistă apropierii incandescente. Sunt (impur și deloc simplu) devorați de curiozitatea martorilor (ne)poftiți.

Este, dacă vreți, echivalentul prim-planurilor nemiloase din emisiunile telenovelistice TV... doar că acolo este vorba de falsuri kitchoase - iar când și acelea ies prost, se oprește înregistrarea, se repetă și se reia. Aici, la "Mici", în ditai disconfortul (egal pentru fiecare dintre părți), nici măcar sfântul sufleur nu mai există. Ai uitat? Te descurci, improvizezi. Strict la modul figurat vorbind, cei 13 actori sunt asemeni unor acrobați care merg pe sârmă, și mai sunt și în pielea goală! Asta da, experiență, și pentru ei. Epuizantă. Primejdioasă. Chiar terifiantă. Un omagiu desăvârșit pentru talentul, curajul, tăria și devotamentul lor: Silvana Mihai, Alina Rotaru, Diana Cavallioti, Ilinca Manolache, Oana Pușcatu, Valentina Popa, Ana Bianca Popescu, Vlad Ionuț Popescu, Marian Olteanu, Virgil Aioanei, Cezar Grumăzescu, Ionuț Vișan, Andrei Brădean.

Da, avem un spectacol de excepție. Un tablou în fărâme, făcut praf și pulbere al stării de anomie și imprevizibil care bântuie lumea în care trăim; și pe noi, odată cu ea. Ne place... nu ne place? Pe cine interesează, la urma urmei? Câinii latră, caravana trece - zice un proverb plin de cinism. Sau, vorba lui Marin Sorescu: "Opriți Planeta, vreau să cobor!". Unde?!

Disclaimer!!
Spectacolul este nerecomandat persoanelor cu vârsta sub 16 ani, deoarece conține limbaj licențios și seminuditate.
La anumite scene, spectatorii vor sta în picioare!