Filmul românesc n-a păşit cu dreptul în 2003. Ce lume veselă e primul ieşit în săli anul acesta şi face parte dintr-o filmografie mai amplă, a unei cineaste destul de speciale – Malvina Urşianu.
În 10 filme realizate de-a lungul a 34 de ani, temele recurente ale Malvinei Urşianu sunt prezente în mai toate peliculele: destinul (cel mai adesea tragic) al omului, incomunicabilitatea din lumea contemporană, tema omului în faţă cu istoria şi mai ales cu marile schimbări istorice (temă care-l preocupa foarte mult şi pe Wajda), o meditaţie semi-tragică asupra civilizaţiei şi istoriei. Ce lume veselă e ultimul film de altfel, dintr-o tetralogie din care mai fac parte Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), Figuranţii (1987) şi Aici nu mai locuieşte nimeni (1995).
Din acest punct de vedere – al temelor recurente – filmografia Malvinei Urşianu e coerentă şi închegată. În intenţii. Căci d.p.d.v. al realizării, această filmografie e exemplul tipic al semi-ratării – acel tip de film în care există o mare diferenţă între intenţie şi obiectul final(izat). Nobleţea aristocratică pe care i-o atribui regizoarei văzându-i filmele e mult diminuată de stângăcia ansamblului. Filmelor Malvinei Urşianu le lipseşte ceva ca să fie nişte filme mari; le lipseşte, de cele mai multe ori, acel ceva inefabil care încheagă un film şi-i dă o tuşă pe care doar marii cineaşti o au. Falsitatea replicilor şi crisparea actorilor sunt cele mai evidente minusuri ale filmografiei regizoarei.
În filmele pe care le-a realizat sub regimul comunist nu-i greu să bănuieşti că o parte din vina pentru neîmplinirea filmelor (la nivelul replicilor şi al scenariului) revine cenzurii – cel mai probabil că era obligată să introducă texte de propagandă. Dincolo de acestea însă, o anume nobleţe (cel mai evident şi reuşit, din acest unghi, e Serata, din 1971) reieşea din planul doi şi învăluia ansamblul. De aceea, de-abia aşteptam să văd filme făcute de Malvina Urşianu într-o ţară liberă. Doar că Aici nu mai locuieşte nimeni şi filmul de faţă sunt chiar sub nivelul celor din perioada comunistă. Dacă s-ar raporta în mod clar la Visconti, Malvina Urşianu ar fi exact acel gen de cineast pe care istoriile cinematografului l-ar denumi epigon. Dar poate că regizoarea n-a avut niciodată dorinţa de a se raporta la filmele cineastului italian, chiar dacă asemănările (în intenţie) sunt foarte evidente.
Ce lume veselă şi Aici nu mai locuieşte nimeni sunt cele mai slabe filme al Malvinei Urşianu. Demnitatea aristocratului în suferinţă e reuşit zugrăvită într-o oarecare măsură doar în portretul bătrânului – singura scenă demnă de menţionat e monologul acestuia, în maşină. Tamara Creţulescu face un personaj foarte contradictoriu şi extrem de fals: nobleţei pe care vrea să o exprime îi merg ca nuca-n perete replicile semi-acre şi semi-arogante (de câteva ori, rizibil de penibile), care, în plus, sunt spuse foarte crispat. Malvina Urşianu e, de altfel, un regizor care nu reuşeşte să ghideze şi să modeleze actorul, iar asta e o evidenţă a întregii filmografii (la care se adaugă preferinţa pentru actori destul de medii, de mâna a doua, ca George Motoi de exemplu, pe care l-a distribuit în patru din filmele din trecut). Tania Popa e, de asemenea, falsă, iar personajul ei exagerat de caricatural.
Cel mai puţin nefiresc (a nu se înţelege prin aceasta că ar fi şi firesc) e Florin Piersic Jr. Simplist şi caricatural e şi personajul, foarte confuz şi incorect conturat de altfel, al turco-arabului: după tipologie şi unele trimiteri la poligamie pare arab, dar de câteva ori există trimiteri la Istanbul. Desigur, personajul se vrea unul generic, un oriental, iar aici intervine o gândire şablonardă şi desuetă, a dihotomiei Est-Vest, Orient-Occident, asociabilă în mod direct cu una rău-bine. Tot ce vine dinspre Orient e rău, turco-arabul e prin excelenţă un personaj corupt, meschin şi oportunist, care profită fără nici un fel de scrupule de pe urma unui aristocrat prea demn pentru a se coborî prin tribunale pentru a-şi recăpăta averile confiscate de comunişti. Iar Malvina Urşianu se face astfel, cu sau fără voie, purtătorul de cuvânt al unei întregi frustrări a unui popor care încă îşi caută identitatea şi se indignează steril ori de câte ori vine vorba de legitima lui apartenenţă europeană.
Filmul se lamentează, de asemenea, de fiecare dată când vine vorba despre diferenţa dintre generaţii, ignorând faptul că acestea sunt fireşti şi că fac parte dintr-o dinamică socială pe care nu o poţi împiedica. Bătrânul aparţinând unei alte lumi, care nu se mai regăseşte în lumea din prezent e o temă foarte incitantă şi ofertantă, abordată de mulţi cineaşti înainte (printre care acelaşi Visconti), cu mai multă sau mai puţină forţă. Iar abordarea Malvinei Urşianu face parte din a doua categorie.
Păcat. Păcat că distincţia aristocratică mocnită din toate filmele regizoarei nu a răbufnit în cele două filme de după ’90, dând la iveală capodopera (pe care o aşteptam, recunosc) şi că stângăcia şi nefirescul sunt ceea ce caracterizează Ce lume veselă. Şi, ce e cel mai tragic, e că regizoarea pare să nu fie conştientă de sub-valoarea filmului şi să-l considere o capodoperă. Asta şi pentru că refuză, ca mulţi alţii din branşă, să vadă film, considerând probabil nedemn de un aristocrat să scoată capul afară din turnul lui de fildeş, să vadă că acestuia i s-a măcinat fundaţia şi că stă să cadă. Satyajit Ray făcuse un film de geniu pe tema aceasta (Salonul de muzică, din 1958), dar cu siguranţă că Satyajit Ray cunoştea contextul cinematografiei mondiale din vremea aceea şi ştia ce să facă pentru ca un film al lui să se plaseze în vârf. E exact lucrul pe care-l refuză Malvina Urşianu. Iar rezultatul e foarte trist.