Whisky - singurătate şi umor

 Fişă tehnică:

Cu: Andrés Pazos, Mirella Pascual, Jorge Bolani
Regie: Juan Pablo Rebella, Pablo Stoll
Scenariu: Gonzalo Delgado, Juan Pablo Rebella
Producţie: Pandora Filmproduktion, Ctrl Z Films, Rizoma Films


 Sinopsis:

Viaţa lui Jacobo este micuţa sa fabrică de ciorapi. Majoritatea timpului şi-o petrece bodogănind tot felul de ordine umilei şi loialei sale asistente, Marta. Relaţia lor nu depăşeşte niciodată limitele unei munci eficiente şi fără cuvinte, cot la cot.

Rutina zilnică a lui Jacobo este ameninţată de o vizită neaşteptată a fratelui său înstrăinat, Herman, care trăise mult timp în străinătate. Surprinzător, Jacobo îi cere Martei să pretindă că este soţia lui, pe perioada şederii fratelui reîntors. Marta acceptă "rolul" şi urmărim cum cele trei personaje, oameni aproape străini, încearcă să depăşească situaţia jenantă.

Iubitor de distracţie, Herman propune o excursie la mare pentru ciudatul trio. În ciuda personalităţii lor rezervate, Marta şi Jacobo sfârşesc prin a-şi descoperi reciproc lucruri pe care nu şi le-ar fi imaginat niciodată în existenţa lor anterioară. Este timpul ca ei să pozeze, să zică "whisky" şi să zâmbească.


 Despre regizori:

Juan Pablo Rebella şi Pablo Stoll s-au născut la Montevideo, în Uruguay, în 1974. Au început să lucreze împreună din perioada în care studiau amândoi Comunicarea socială la "Universitatea Catolică din Uruguay" pe care au absolvit-o amândoi în 1999. De atunci au lucrat împreună ca regizori şi scenarişti la diferite proiecte audio-vizuale.

Printre proiectele lor se numără şi filmul artistic de lung metraj 25 Watts (Uruguay, 2001), care a cîştigat numeroase premii internaţionale: Premiul pentru cel mai bun film de lung metraj la Festivalul Internaţional de Film din Rotterdam, Cel mai bun film de lung metraj de debut la Festivalul de Film La Havana, premiul FIPRESCI şi premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film Independent din Buenos Aires şi altele. În acelaşi timp, amândoi lucrează şi ca regizori independenţi în televiziune şi în publicitate. Whisky este al doilea film de lung metraj al celor doi. Scenariul a fost premiat la Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Sundance-NHK din America Latină.


  Ce povesteşte Juan Pablo Rebella despre producţie

Iulie 2003. În Montevideo este foarte frig. După o zi de filmare, mergem într-un bar din apropierea platoului de filmare, să bem o bere. Suntem cei doi regizori, tehnicienii de sunet, regizorii secunzi.

Regizorul secund merge să dea un telefon. Se întoarce şi, cu o voce neschimbată, ne spune că programul pentru ziua următoare s-a schimbat. Îl întrebăm de ce şi el ne minte. Nu ar trebui să spună minciuni; suntem prieteni din timpul facultăţii. Îl cunosc de când aveam 18 ani. Îl întreb ce s-a întâmplat. Ne spune că maşina care trebuia să apară în scena din ziua următoare, maşină pe care deja o folosisem în mai multe scene fusese vândută. Maşina era o adunătură ieftină de fier vechi care ar fi putut fi condusă numai de un nepăsător ca Jacobo, personajul principal din film. Unul dintre tehnicienii de sunet întreabă: "Cine ar cumpăra maşina aia?" Regizorul secund ia o gură de bere şi îi răspunde: "Cei de la fier vechi".

Este extrem de greu să produci un film în Uruguay. Bineînţeles, această afirmaţie s-ar potrivi, de fapt, destul de bine oricărei ţări. Dar în Uruguay este greu să produci orice; ciorapi de exemplu, cum se demonstrează în Whisky. Pentru a produce 25 Watts, primul nostru film de lung metraj, a trebui să inventăm o semi-colaborare. La vremea aceea, era singurul mod de a termina proiectul.

Pentru Whisky, ca urmare a experienţei acumulate în perioada producerii filmului 25 Watts, se părea că trebuia să facem un pas înainte. Whisky există datorită sprijinului unor persoane şi al unor firme din mai multe ţări. De asemenea, am avut la dispoziţie energia aceleiaşi echipe de tehnicieni din Uruguay care a lucrat şi la 25 Watts.

August 2003. Este foarte frig în Piriápolis. Pe coridorul unui hotel vechi, aproximativ 40 de persoane se îmbrăţişează. S-a strigat "Tăiaţi!" pentru ultima oară. Filmarea s-a terminat. Au fost opt săptămâni în total, şi acum s-a terminat. Toată lumea a uitat deja de maşina uzată şi de nopţile friguroase. Unii plâng; toţi suntem obosiţi şi afectaţi. Unii dintre noi sunt prieteni de 10 ani. Cu toţii am visat să producem filme în Uruguay. Astăzi am terminat filmarea celui de-al doilea film. Ştim toţi cât de greu este, dar în momentul acesta, nu am ezita să începem să filmăm încă unul, deoarece cu cât este mai greu, cu atât este mai frumos. Nu credeţi?


 Declaraţia regizorului Pablo Stoll

La început a fost fabrica: maşinăriile vechi, tuburile luminiscente, ciorapii adunaţi, vieţile care ieşeau la iveală din aceste lucruri. Ce se întâmplă în spatele obloanelor de metal ale acelor fabrici dărăpănate? Din toate acestea s-au născut personajele. Pură ficţiune, doi fraţi evrei şi o femeie. În plus, un fals, un vicleşug. O născocire într-o născocire. Ideea iniţială era chiar simplă, aproape nebunească, nimic remarcabil. O mică poveste. O poveste în care personajele se leagă între ele printr-o înlănţuire de mici minciuni. Eram interesaţi să explorăm rutina, protocolul, discursurile gata făcute, ce arată ele şi ce ascund. Jacobo şi Marta acceptă să trăiască, pentru câteva zile, o minciună, o născocire. Herman soseşte din Brazilia şi, într-un fel, se integrează şi se adaptează în această minciună. Cât de mult valorează pentru ei minciuna în care trăiesc? În ce măsură este aceasta o minciună şi în ce măsură le permite această minciună să se elibereze de rutină, de acea minciună de fiecare zi?

De ceva timp mă întreb de ce am produs acest film. De ce, după 25 Watts, un film tineresc şi autobiografic, am făcut Whisky, un film despre doi fraţi evrei de 60 de ani, o femeie şi o fabrică de ciorapi. Eu sunt singur la părinţi ca şi partenerul meu. Nu avem 60 de ani, nu suntem nici evrei şi nici nu avem o fabrică de ciorapi. Când am scris scenariul, am început să realizăm că aceste personaje nu erau cu mult diferite de noi înşine. Că, în general, nu eram departe de aceste trei tipuri de singurătate. Că ei ar putea fi o proiecţie a noastră sau a ceea ce am putea fi în douăzeci, treizeci de ani. În spatele acestor măşti jucate de Jacobo, Marta şi Herman, ajungem faţă în faţă cu temerile noastre.

Într-un fel, Whisky este diferit şi, în acelaşi timp, destul de asemănător cu 25 Watts. Există ceva în atmosfera, în melancolia şi în tonul lui, care le leagă. Ceva în tensiunea dobândită de scene.

Când în 25 Watts erau cuvinte, aici avem tăcere, dar amândouă funcţionează în acelaşi fel, de parcă personajele din Whisky erau deja obosite să mai vorbească sau nu mai aveau nimic de spus. Se spune că unii regizori fac mereu acelaşi film. Poate acest lucru ni se întâmplă şi nouă, puţin.


 Declaraţia regizorului Juan Pablo Rebella

De multe ori, în timp ce filmam povestea, directorul de imagine, scenograful, Pablo şi cu mine (regizorii), petreceam mult timp încercând să ne decidem asupra încadrării. În special când aveam actori de statură diferită şi erau nevoiţi să stea în picioare sau aşezaţi în timpul unei scene. În orice alt film, soluţia ar fi fost oarecum simplă: refacerea scenei. Cu alte cuvinte, reîncadrarea în timpul dublei pentru a echilibra înălţimile. Dar, având în vedere că hotărâsem să avem camera fixă, uneori am fost nevoiţi să alegem între a "tăia" capul lui Jacobo şi a lăsa mult spaţiu gol deasupra Martei; ideea era să nu mişcăm niciodată camera, să nu o mutăm şi să nu folosim o cameră portabilă.

Când regizorul secund a venit să mă avertizeze că nu mai aveam timp să ne gândim atât de mult asupra unor astfel de decizii, m-am întrebat de ce ne creasem o astfel de problemă. Şi, sincer, nu am găsit un răspuns concret. Totuşi, în acelaşi timp îmi era foarte clar că nu aveam să accept mutarea camerei nici pentru tot aurul din lume. Era ca o poruncă divină.

Astăzi, după aproape un an, după ce am văzut de mai multe ori filmul finisat, unul dintre lucrurile care mă satisfac cel mai tare este încadrarea, imobilitatea camerei şi cum acestea îmbogăţesc povestirea. Şi simt că încep să înţeleg mai bine de ce camera nu trebuie mişcată niciodată. Whisky este o poveste verosimilă. S-ar putea petrece şi în realitate. Cu toate acestea, în unele părţi, îmi aminteşte de cărţile cu poveşti pentru copii, în care, pe fiecare pagină, găseşti un desen mare şi sub el două sau trei propoziţii. Şi astfel, pagină după pagină, scenă după scenă, intri lent în lumea mică a naraţiunii.

Ulterior, mi-am adus aminte că, cu câteva luni înainte de a începe filmările, când habar n-aveam cum să terminăm fiecare scenă, am cumpărat o revistă de benzi desenate: Jimmy Corrigan, the Smartest Kid on Earth. Când am văzut-o, am simţit că găsisem ceva ce transmitea vizual o atmosferă asemănătoare cu ideea noastră de decupaj. Evident, nici cărţile, nici benzile desenate nu au mişcări de cameră. Aceasta este, probabil, una dintre miile de explicaţii posibile pentru nevoia aproape religioasă de a păstra camera nemişcată. Dar, după ce am văzut filmul, aceasta este cea mai convingătoare explicaţie pentru mine. Binecuvântat fie trepiedul!